05/06/2025
Unul din cele mai frumoase articole despre Nicușor Dan și George Simion! Merită citit!
“E ceva ciudat în felul în care România își tratează oamenii decenți. Cu ironie, cu dispreț, cu porecle tâmpite și miștouri de cartier.
Un popor care urlă că vrea „oameni cinstiți și competenți” și pe care îi are, dar când îi vede în carne și oase, fără spectacol, fără mască, nu știe ce să facă cu ei. Se încruntă și-i întreabă: „Da’ tu cine te crezi?”
Nicușor Dan e exact genul ăsta de om pe care România îl are, dar nu-l merită pe deplin. Nu urlă, nu joacă teatru, nu-și umflă pieptul în fața camerelor. N-a mințit niciodată poporul cu vise deșarte, dar a ținut piept mafiei imobiliare cu o răbdare de calvar. Nu l-ai văzut făcând băi de mulțime, nu-l flanchează bombardieri și legionari la aparițiile publice, dar l-ai fi putut vedea prin șantiere, cartiere, tribunale, între hârtii. Cu mintea la el. Cu dosarul în mână. Cu bun-simțul intact.
A luat aur la Olimpiada Internațională de Matematică, are o realizare egalată în lume de numai 25 alți oameni, apoi ajunge la Paris, la Sorbona Paris Nord — una dintre cele mai vechi și prestigioase universități din lume. Acolo, nu e fost doar un român talentat printre alții, ci unul care s-a făcut remarcat. Profesorii lui l-au reținut ca pe un student de excepție. Nu pentru gura lui, ci pentru rigoare, logică, gândire abstractă și disciplină. E autorul unei lucrari de doctorat coordonată de o somitate internațională in materie.
Renunță la o carieră internațională sigură și revine ca cercetător și activist civic în țară. Să pună umărul. Nu la vreo funcție. La București. A început cu nimic — fără bani, fără susținere politică, fără televiziuni. A creat Asociația Salvați Bucureștiul. A început să citească legislație urbanistică, să analizeze planuri ilegale, să lupte în instanță împotriva mafiei dezvoltatorilor imobiliari și obrazniciilor lui Sorin Oprescu. A salvat clădiri istorice, a oprit proiecte ilegale, a blocat distrugerea unor spații verzi.
N-a fost primit cu brațele deschise. A fost disprețuit, ignorat, luat în râs. Prea modest, prea rigid, prea „îngust” pentru peisajul politic românesc, unde lumea bună caută băieți deștepti, nu oameni drepți. A fost poreclit „Mucușor” de niște indivizi care nu știu nici ce-i o funcție derivabilă, nici ce-i o funcție publică. Dar n-a ripostat. A strâns din dinți și a continuat.
După ce a fost ales președinte , n-a cerut nimic. N-a cerut vilă de protocol, nici coloană oficială, nici masă festivă. A spus că nu vrea la Cotroceni, că nu-l interesează palatul, ci munca si linistea copiilor. A refuzat girofarul. Merge pe jos. Își duce copilul la școală cu rucsacul în spate, printre ceilalți părinți. Un om. Un domn. Nu o statuie, nu un actor, nu un șef de clan. Un om.
Sorbona i-a trimis un mesaj public de felicitare,, Societatea Internațională a Matematicienilor a transmis un comunicat elogios. Presa străină a scris despre el în termeni care pun o țară intreaga intr-o lumină pozitivă.
Dar în țară, ce-ai auzit mai des? Că e ciudat. Că e obosit. Că nu are voce. Că nu dă bine pe cameră. Că nu știe să zâmbească și sa faca contact vizual. Un popor obsedat de „imagine” l-a taxat pentru că n-are PR, în loc să-l aprecieze pentru că n-are scheleți în dulap. Un popor îngropat în mizerie îl ignoră pe unul dintre puținii care n-a venit cu mâinile murdare.
Îți place sau nu cm arată, cm vorbește, cm se exprimă, Nicușor Dan are ceva ce foarte puțini oameni din politica românească pot revendica onest: caracter.
Și muncă.
Și răbdare.
Și zero compromisuri cu lichelele.
✅Dar George Simion?
Tipul e genul de individ pe care îl recunoști din prima: gura mare, privirea sfidătoare, mersul apăsat. Are tot arsenalul extern al „bărbatului de acțiune” – mardeiaș, ton ridicat, mimică de scandalagiu. E făcut pentru spectacol, nu pentru construcție. E croit pentru haos, nu pentru ordine.
Format niteluș la școală și desăvârșit în galerie, în luptă de stradă, în lozinci, în confruntări și fugi de jandarmi. N-a citit cu adevărat o lege, dar a intrat în Parlament urlând. N-a construit o asociație care să salveze ceva, dar a construit o rețea de live-uri, conspirații, cucoane înduioșate și daci cu cruci în piept. A făcut „partid”, dar fără program real. Doar cu gălăgie, suspiciune și dușmani inventați.
Lângă el: figuri dubioase. Foste glorii căzute în ridicol. Preoți radicali. Legionari reciclați. Naționaliști de tarabă. Oameni condamnați sau cercetați. Antivacciniști, conspiraționiști, foști colaboratori ai Securității, afaceriști cu trecut pătat. Nimic curat. Nimic solid. Totul cu zgomot. Totul cu fum.
Simion nu propune nimic. N-are un proiect. Nu scrie, nu argumentează, nu lucrează. Nu l-ai văzut în campanie în mai mult de o dezbatere serioasă, unde a fost făcut praf, pentru că acolo s-ar prăbuși în primele 5 minute. Nu se descurcă decât în haos, în vacarm, în haitele de comentatori care aplaudă din reflex.
E agresiv. Și asta nu-i metaforă. A intrat peste miniștri în birouri. A împins parlamentari. A amenințat jurnaliști. A agresat oameni pe stradă. A înjurat. A provocat. A îndemnat la boicot. A blocat drumuri, legi de interes național . A instigat împotriva instituțiilor. A folosit cuvinte grele, mitocănești, pe care nicio educație minimă nu le-ar scuza.
Și totuși, un segment uriaș de români îl venerează. De ce? Pentru că „spune lucrurilor pe nume.” Dar n-o face. Spune ce vrea să audă un electorat frustrat, dezamăgit, lipsit de repere. Hrănește ura, suspiciunea, neîncrederea în tot. Promite că „va face ordine”, dar nu are niciun plan. Doar țipă: „Jos!” „Trădătorii!” „Străinii!” „Ieșiți în stradă!” O retorică de ins gol care pozează în salvator.
Nici nu-și ascunde vulgaritatea. Nu vrea să pară elevat, nu vrea să convingă cu idei. Vrea să te facă să simți că ești „al lui”, că e „de-ai tăi.” De pe stadion, de la bar, de pe Facebook. Te mângâie cu ură, îți oferă iluzia că n-ai greșit nimic, că tot răul vine de la altcineva: de la „Sistem”, de la Bruxelles, de la „globaliști”, de la „neomarxiști”, de la „elitele cu ochelari.”
Dar ce-a construit el? Ce-a apărat? Pe cine a ajutat, concret, fără circ? A salvat vreo clădire? A scris vreo lege utilă? A câștigat vreo bătălie administrativă, juridică, de substanță? A dat vreodată dovadă de măsură, de echilibru, de grijă față de oameni, nu față de imaginea proprie?
Nu. Totul la el e poză. Sunet. Atac. Manipulare. E genul de lider care, dacă ajunge la putere, n-are ce să facă. Dar o să știe exact pe cine să dea vina.
Și dacă nu te sperie el, întreabă-te cine sunt cei care stau în spatele lui. Câtă ură, câtă prostie, câtă frustrare trebuie să concentreze un om ca să pară, în ochii multora, „soluția.” Cât de jos a ajuns instinctul public dacă un astfel de profil trece drept „alternativă patriotică.”
Simion e întruchiparea haosului țipător cu tricolor la gât. Trăiește din conflict, se hrănește cu suspiciune, face carieră din ură. Nu e acolo ca să conducă, ci ca să dea cu capul. Să strice, nu să repare. N-are viziune, n-are argumente, n-are măsură. Are doar instinct, gargară și o masă de oameni disperați care-l privesc ca pe o ultimă redută. Unii îl cred salvator, pentru că sunt atât de obosiți, încât confundă forța cu furia, curajul cu scandalul și loialitatea cu mitocănia.
A reușit să se infiltreze în spațiul public și să transforme vulgaritatea în brand. A adus cu el o lume de indivizi care vorbesc tare și gândesc prost. N-a dat nicio lecție de decență. N-a avut nicio tresărire de bun-simț. Niciun respect real față de adversar, instituție, diferență, tăcere. Doar ambalaje groase peste conținut gol. Poze cu țărani, cu icoane, cu oi, cu cruci, cu copii, cu sărăcie. O strategie toxică de identificare cu victima, în timp ce învârte mecanismele agresorului.
✅Pune-i alături.
Pe Nicușor Dan, cu rucsacul în spate, citind PDF-uri până noaptea.
Pe George Simion, înfășurat în drapel, făcând live de la proteste isterice.
Pe Nicușor Dan, care a câștigat procese, a învins mafii locale, a luat decizii nepopulare pentru a respecta legea.
Pe George Simion, care a făcut gălăgie, a sărit la gâtul celor care nu-l aplaudă, a trăit pe spinarea sloganului „noi contra lor”.
Pe Nicușor, care a fost felicitat de Sorbona și de reviste academice.
Pe Simion, care e pupat de babe și preoți cu ochii injectați.
Pe Nicușor, care tace și face.
Pe Simion, care urlă și dispare.
Nu e o competiție. E o oglindă.
Și în ea se vede România — o parte care ar vrea să fie civilizată, lucidă, decentă. Și o altă parte care se simte bine în noroi, cât timp e zgomot.
Știu foarte bine că nu trebuie să te îndrăgostești de niciun politician. N-am făcut-o. Dar nu pot să nu remarc cât de frapantă e diferența între cei doi. Și cât respect mi-a câștigat Nicușor Dan în ultimele săptămâni. Nu prin show, nu prin discursuri sclipitoare, nu prin lovituri de imagine. Ci prin felul în care a continuat să rămână om. Om serios. Cu demnitate. Cu respect față de cetățeni, chiar și când e huiduit. Cu un soi de sobrietate care te rușinează când ți-ai pierdut răbdarea.
A dat lecții. Nu de politică. De comportament. De tărie fără aroganță. De fragilitate asumată. De a fi acolo, fără să urli: „Uitați-vă la mine!”
Și cu toate astea, pentru milioane de români, rămâne „Mucușor.” Un psihopat care trăiește în mizerie. Un autist. Un ciudat. O tumoare.
Dar în realitate e mărgica din rahat.
Pentru că e pe cât de competent, modest și riguros, pe atât de deteminat și muncitor. Pentru că nu se plafonează in trivialitate. Pentru că nu-și bate joc de nimeni. Pentru că nu e „de-ai noștri”. Pentru că ne face cinste ca român tuturor, aici și în afara granițelor.
E greu de privit adevărul. Mai ales când îți dă de înțeles că problema nu e la ei, sus. Ci la noi, aici. În felul în care alegem să iubim urâtul și să batjocorim tăcerea care muncește.”
Text preluat
