21/06/2026
Am întâlnit-o la Brăila, într-o dimineață de vară în care Dunărea părea mai degrabă o frontieră decât un fluviu. Pe mal se auzeau motoarele ambarcațiunilor, comenzi scurte și zgomotul metalic al pontoanelor care se pregăteau să lege două lumi despărțite de ape. Se desfăsura exercițiul Eagle Sapper 26, iar printre zecile de militari care se mișcau cu precizie în jurul tehnicii, am observat-o aproape imediat. Nu gradele pe care le purta mi-au atras atenția, ci faptul că în jurul ei gravita o energie aparte, una izvorâtă nu din autoritatea pe care o conferă funcția, ci din pasiunea cu care se implica în activitate.
Sublocotenentul Ioana-Alexandra Alboi, căci despre ea e vorba, este, din 2023, comandant de pluton în cadrul Batalionului 72 Geniu „General Constantin Savu”. A absolvit Colegiul Național Militar „Ștefan cel Mare”, iar ulterior Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
Exista în tot ceea ce vedeam un contrast surprinzător: o tânără care purta pe umeri o mare responsabilitate. Trăsăturile ei încă păstrau ceva din lumina adolescenței, însă privirea îi era limpede și fermă, asemenea apelor Dunării într-o zi fără vânt.
Militari cu grade și vârste diferite, îi urmează ordinele. Dar privind-o acolo, printre pontoane, îți dădeai seama cm le-a câștigat respectul. Era simplu, nu aveai impresia că îi conduce de la distanță. Era unul dintre ei. Stătea în mijlocul lor, verifica, întreba, asculta. Părea să știe că autoritatea se construiește numai și numai din prezență.
„Nu totul se poate executa ca la carte. Când am venit din școala militară, le-am spus să stea liniștiți că nu sunt eu omul care le știe pe toate, ci am venit să învăț de la ei, din experiența lor. Dincolo de asta, sunt mereu alături de oamenii mei, iar ei știu că se pot baza pe mine inclusiv atunci când au probleme personale. Țin foarte mult la militarii mei. Sunt cea mai importantă resursă. Fără ei nu aș putea fi comandant.”
Iată, de aceea este respectată, pentru că nu se teme să învețe. Pentru că ține la oamenii săi. Ceva îmi spune că și ei țin la ea suficient de mult încât să o urmeze oriunde. Iar până la urmă despre asta este vorba când discutăm despre mari lideri.
Povestea ei a început însă cu mult înainte de academii și grade militare. Într-un oraș (Câmpulung Moldovenesc) în care uniforma elevilor de la colegiul militar puteau fi văzute și admirate frecvent pe străzi, în zilele în care aceștia ieșeau în permisie. Copila de atunci îi privea pe acei tineri și vedea în mersul, în mișcările lor ceva ce nu putea încă defini: disciplină, demnitate, apartenență. Cuvinte pe care mai târziu și le-a însușit, iar pe baza lor și-a construit profilul.
Nu avea niciun militar în familie. Nimeni nu îi trasase drumul. L-a ales singură. Iar părinții au privit-o pornind pe această cale fără să încerce vreodată să-i schimbe direcția. Ba mai mult, sustinând-o, fiind mândri de ea, ca orice părinte adevărat.
Astfel au urmat anii frumoși de la Colegiul Național Militar „Ștefan cel Mare" Câmpulung Moldovenesc, apoi cei de la Academia Forțelor Terestre "Nicolae Bălcescu" din Sibiu. Ani de instrucție prin tabere și poligoane. Ani în care noroiul sau praful drumurilor străbătute în marșuri lungi, interminabile, se lipea de bocanci, nu și de sufletul ei.
Acolo a înțeles prima dată că armata nu este doar despre uniformă, deși aceasta a atras-o prima oară. Este despre caracter. Iar arma pe care avea să o aleagă spune poate cel mai mult despre felul ei de a fi.
Geniul.
Arma celor care nu se opresc în fața obstacolelor, ci caută soluții. A celor care, atunci când ceilalți văd o apă imposibil de trecut, calculează lungimea unui pod. Poate că de aceea i s-a potrivit.
Unii militari iubesc confruntarea directă. Ea pare să facă parte dintre cei care iubesc construcția.
Să unească maluri. Să găsească variante. Să transforme imposibilul într-un plan de lucru.
În lumea asta care se schimbă de la o zi la alta, iată un militar care vorbește despre adaptabilitate aproape la fel de des cm vorbește despre disciplină. Despre faptul că nimeni, niciodată, nu termină vreodată de învățat.
„Un militar nu ajunge niciodată în punctul în care nu mai are nimic de învățat. Arma Geniu este una foarte complexă, cu numeroase specializări, precum pontonierie, fortificații sau distrugeri, iar învățarea este continuă.”
Privind-o așa pe malul Dunării, înconjurată de pontoane și de oameni, am avut impresia că văd începutul unei povești, nu mijlocul ei.
Mi-a trecut prin minte vorba aceea că noi avem un destin, că totul se desfășoară conform celor ce ne-au fost scrise, dar mă gândesc că pentru unii oameni Dumnezeu are planuri mai mari, că încă se gândește în privința lor, iar Alexandra chiar pare unul dintre aceia care își construiesc, cu îngăduința Celui de Sus, singuri drumul, etapă cu etapă, pod cu pod.
Când vorbește despre viitor, ea mărturisește că și-ar dori într-o zi să devină măcar (și apasă pe acest cuvânt, zâmbind) comandant de batalion, iar interlocutorul nu are sentimentul că ascultă povestirea unui vis. Ai sentimentul că asculți un plan. Iar în întărirea celor spuse mai sus vine comandantul Brigăzii 10 Geniu ,,Dunărea de Jos", colonelul Silviu Gimiga, care vorbind despre ea, a subliniat „fata aceasta o să devină cândva general.E foarte bine pregătită, dar mai ales ambițioasă”
În afara serviciului, îi place să meargă la sală, să petreacă timp cu prietenii, să citească și să facă drumeții.
„Lecturile mele sunt diverse, însă prefer cărțile din care pot învăța lucruri concrete și aplicabile.”
Dincolo de toate, privind-o coordonând activitatea pontonierilor în cadrul Eagle Sapper 26, am avut sentimentul că mă aflu în fața unui ofițer care și-a găsit locul firesc. Un lider tânăr, exigent cu sine însăși. Un lider al viitorului.
Text: Marcel Vișa
Foto: Arhiva personală
