22/02/2022
COIFUL GETIC DE ARGINT DE LA PORȚILE DE FIER (2400 ANI)
Coiful de la Porțile de Fier este un coif de argint getic datînd din secolul al IV-lea î.Hr., găzduit la Institutul de Arte din Detroit, Statele Unite.
Coiful provine din zona Porților de Fier, din județul Mehedinți, Rumînia, iar anterior a fost în colecția lui Franz Tau, Viena, fiind descoperit în zona Porţile de Fier de un marinar sau un muncitor care a observat mai multe obiecte în apă.
Coiful este asemănător cu Coiful de aur de la Coţofeneşti, Coiful de la Peretu, Coiful de la Agighiol şi Coiful de aur de la Cucuteni-Băiceni, toate fiind coifuri vechi getice de aur sau argint descoperite pînă acum pe teritoriul Rumîniei.
Este denumit ''Porțile de Fier'', deoarece se presupune că a fost dragat din Dunăre în defileul Porții de Fier în 1913 sau 1914.
Însă, nu există nici o înregistrare documentară a materialelor de la Porțile de Fier înainte de 1931, anul în care a fost descoperit tezaurul de la Agighiol care conținea coiful denumit astăzi coiful Agighiol.
Probabil că așa-numitul material de la Porțile de Fier a fost jefuit din mormîntul de la Agighiol la scurt timp după deschiderea lui de către sătenii din zonă.
Cu toate acestea, nu a fost sugerat nici un alt mormînt pentru coiful ''Porțile de Fier”.
Și, de fapt, se pare că atît coiful Agighiol, cît și Porțile de Fier fuseseră fabricate de același atelier, sau de același argintar.
De asemenea, se pare că marcajele de pe coifuri au fost făcute cu același instrument.
Iconografia coifurilor și designul este suficient de neobișnuit în arta antică pentru a oferi posibilitatea de a'l urmări pînă la origine și, prin urmare, să ofere o perspectivă asupra elementelor care au intrat în formarea artei getice timpurii și a mijloacelor prin care motivele getice antice au fost răspîndite spre orient sau cm au supraviețuit și au fost transmise în Europa sau Asia de vest.
Putem doar bănui că arta getică era prezentă prin artiști cu aceeași școală de arte la cele mai multe triburi getice care au migrat în Anatolia (hitiți, lidieni, troieni), Elada (dorieni, ahei), Peninsula italică (etrusci, mesapi, pelasgi etc).
Aproape identice ca decor și detalii de măiestrie sînt cele două pahare de argint, acum la București și New York, care se presupune că au venit din regiunea Porților de Fier.
Celelalte modele urmărite pe coif sînt în mod clar din sfera getică.
Tipul de coif este legat (și probabil ceva mai devreme ca dată) de coiful de aur de la Coțofenești păstrat la București care prezintă unele aspecte considerate de specialiști ale geților scyți sau ale sarmo-geților (sarmați).
Cu toate acestea, neavînd dovezi ale unor coifuri comparabile în zona Scyției, Eladei, Persiei sau Romei, putem atribui neîndoielnic aceste coifuri unei dezvoltări autohtone getice.
Sînt specialiști care fac paralele între căștile de tip coif găsit în Kuban, datînd în primii ani ai secolului al V-lea î.Hr., cu adăugarea unor caracteristici getice autohtone.
Însă cine privește cele două tipuri de coifuri (căști) vor face o clară diferență între cele două tipuri constructive.
Așadar, putem discuta cu certitudine de un tip de coif getic carpato-dunărean inconfundabil pentru lumea antică.
Ochii ''apotropaici''
Coiful ''Porțile de Fier'' cu motivul ochilor ''apotropaici'', reprezintă aceeași frapantă trăsătură a coifurilor care se găsește la toate cele cinci coifuri getice.
Sînt așa-numiții ochi ''apotropaici'', care ar fi putut să arate ca un al doilea set de ochi, imediat deasupra ochilor adevărați ai purtătorului.
Astfel de ochi au fost considerați a fi un împrumut din lumea elenă, unde cnemidele (jambieri metalici de protecție a tibiilor) și scuturile au ochi care au fost considerați cu adevărat apotropaici, servind la abaterea răului.
Întrebarea totuși va rămîne, CINE PE CINE A ÎMPRUMUTAT?
Ochii apotropaici au o legătură intrinsecă cu ochii nu cu tibiile sau cu trupul războinicului care este apărat de scut.
Argumentul forte este că aceste coifuri descoperite doar în spațiul getic carpatic reprezintă o caracteristică de dublare a atributelor privirii unui rege sau al unui nobil războinic care te privește mai ager precum un vultur.
Pe lîngă ochi, există și cerbul înfățișat cu opt picioare, care este interpretat ca ''Alerg de două ori mai repede''.
Prin urmare, ''ochii apotropaici” ar putea spune: ''te văd de două ori mai ager''.
Motivul vultur-iepure al prădătorului de pe coiful ''Porțile de Fier''
Motivul în cauză este cel al unei păsări răpitoare cu ochiul rotund mare și aripa îndoită, strîngînd în gheara enormă un iepure în timp ce un pește atîrnă de cioc.
Paharele care se presupune că au venit din regiunea Porților de Fier (acum repoziționate la București și la Muzeul din SUA) poartă același motiv vultur-iepure.
Precum observăm, toate motivele artistice care sînt încrustate pe aceste coifuri reprezintă fără îndoială elemente din viața de zi cu zi a strămoșilor noștri geți.
Vulturul în heraldică are o formă convențională, corpul în față, aripile întinse, capul spre dreapta.
Vulturul este eminamente un simbol getic al puterii, victoriei și prosperității.
De asemenea, vulturul este împrumutat de mitologia elenă și latină ca o pasăre sacră pentru Zeus, zeul fulgerelor și norilor, atributul său specific și este adesea identificată cu același tată al zeilor.
Nu trebuie să ne mirăm de ce este azi este un însemn heraldic.
El este preluat și de Roma antică, pentru că vulturul era folosit în armata romană ca însemn al întregii legiuni romane.
Acest simbol heraldic, străbate peste milenii împreună cu stema și atributele sale, și se găsește în următoarele secole: Imperiul bizantin, Sfîntul Imperiu Roman, Habsburgul Austriei-Savoia (Pacea de la Carlowitz, 1699), Imperiul Prusian (stema Brandenburgului , din 1701), Imperiul țarist, Al doilea Reich etc.
Acest concurent aerian al leului zboară rar, iar acest lucru s'ar putea întîmpla pentru a'i sublinia supremația: poate domni peste aceleași zone cu leul (Muntenia și Oltenia), în timp ce acesta din urmă nu are putere în aer, care simbolic devine o lume superioară.
Vulturul natural are picioarele acoperite cu pene pînă la gheare, spre deosebire de vulturul heraldic, ale cărui picioare fără păr sînt adesea roșii și, prin urmare, este mai asemănător cu șoimul de vînătoare.
Vulturul, deși utilizat pe scară largă în arme, în special în Europa de Est, nu a cunoscut aceeași banalizare ca și leul.
Acesta este cu siguranță motivul pentru care există mai puține variante decît leul.
Vulturul a dat naștere unor figuri monstruoase, inclusiv harpia și grifonul, prezent și el în spațiul carpatic pe umbo-uri de scuturi, acesta din urmă cu adevăratul său competitor terestru leul.
Heraldica napoleonică a reînființat un vultur mai aproape de modelul natural și de modelul roman, care zboară sau, în orice caz, sorante (cu aripile deschise care'și ia zborul), dar care se găsește în principal în ornamentele externe ale scutului.
Atributul heraldic prezent pe coiful de argint de la Porțile de fier
este cel apucînd cu ghearele, ori răpește un alt animal sau obiect.
