25/03/2026
LEGENDA SATULUI COBUSCA NOUĂ
Se spune că, înainte ca hotarele să fie trasate și înainte ca satele să aibă nume, pe aceste meleaguri trăia un cobzar bătrân, om ales, nu de domni, ci de pământul însuși.
Cobza lui nu era o simplă unealtă de lemn și coarde. Era făcută, spun bătrânii, dintr-un copac crescut la marginea codrului, lovit de fulger și cruțat de foc. Când cobzarul atingea coardele, cânta romanțe extraordinare, atât de adânci încât:
• vântul se oprea să asculte,
• caii se linișteau,
• oamenii își aminteau cine sunt și de unde vin.
Romanțele lui nu erau doar de dragoste.
Erau despre dor, despre pierdere, despre întoarcere.
Erau cântece care legau sufletul de pământ.
Chiar și cei veniți cu sabia - turcii - îl chemau să le cânte.
Nu pentru că-l stăpâneau, ci pentru că muzica lui îi dezarma.
Cobzarul avea un fiu.
Un fecior care crescuse sub aceleași sunete, dar care adusese cu el o lumină nouă. Cobza lui suna mai limpede, mai iute, ca un izvor tânăr. Când cânta fiul, romanțele păreau mai vii, mai îndrăznețe, mai aproape de inimile oamenilor.
Și atunci s-a petrecut ceva rar: cântecul s-a împărțit în două.
Cobzarul bătrân a înțeles că nu pierdea nimic, ci că lumea se lărgea. Într-o noapte, când pământul era încă cald de zi și stelele stăteau joase, i-a spus fiului:
- Du-te mai departe fiule. Pământul are loc pentru două cântece.
I-a dăruit o parte din vatră și l-a trimis la câțiva pași depărtare, cât să nu se amestece sunetele, dar destul de aproape încât romanțele să se răspundă una pe alta.
Așa au apărut cele două vetre:
• una unde cobza veche cânta amintirea,
• alta unde cobza tânără cânta viitorul.
Oamenii au început să spună:
- Mergem la Cobusca Veche, acolo unde cântecul ține minte.
- Mergem la Cobusca Nouă, acolo unde cântecul se naște.
CELE ȘAPTE BRAZDE ȘI LEGĂMÂNTUL
Mai spune mitul că aceste pământuri n-au fost alese la întâmplare, dar au fost întărite printr-un legământ vechi.
Că Ștefan cel Mare, după lupte grele, ar fi dăruit șapte brazde de pământ la șapte răzăși viteji, oameni de încredere, eroi care au stat drepți în fața morții când alții au căzut și nu și-au trădat pământul:
- Dihoreștii
- Drăguțenii
- Mălăieștii
- Platonii
- Băbeștii
- Postică
- Mărfenii
Acei răzăși și-au ridicat casele, și-au întemeiat familii și au pus temelia satului.
Fiecare brazdă era păzită de un cântec și o putere a universului (- apa -lemn -lup -foc -stea -dor -soare).
Cât timp romanțele se cântau, satul nu se pierdea.
Fiecare brazdă - o promisiune.
Fiecare casă - o continuitate.
NOTĂ:
Instrumentul muzical cunoscut la români ca cobză provine din turcicul vechi „kopuz” (scris și qopuz), un instrument cu coarde foarte vechi, răspândit în Asia Centrală și Anatolia.
Evoluția este clară:
kopuz (turcic vechi)
→ forme regionale balcanice
→ cobză (română)
Potrivit DEX: ,,COBUZ" - înseamnă instrument muzical cu coarde asemănător cu lăuta.
LĂUTA este un instrument muzical vechi cu coarde ciupite, asemănător cu cobza sau vioara, având o cutie de rezonanță bombată și un gât prevăzut cu taste. Aceasta face parte din familia luth-urilor și este considerată strămoșul multor instrumente moderne cu coarde.
P.S. Cercetarea și reconstituirea legendei satului Cobusca Nouă au fost realizate de către președinta asociației, Corina Digore.
