24/08/2026
La 1 ianuarie 2027, peste doar patru luni, România va marca 20 de ani de prezență în Uniunea Europeană: o cifră de bilanț pe care trebuie să o contextualizăm şi să o privim în perspectivă. Şi-n retrospectivă. Sunt două decenii în care economia a crescut accelerat, iar regiunile noastre - mulțumită administrațiilor locale - au accesat fonduri de ordinul miliardelor de euro, care le-au permis să păşească fără abateri pe drumul dezvoltării.
Antreprenorii noştri au avut la dispoziție pârghii de finanțare cu ajutorul cărora şi-au modernizat afacerile, dotându-le cu echipamente şi tehnologie de ultimă generație. Agricultorii români au primit, prin Politica Agricolă Comună, subvenții la hectar cu ajutorul cărora şi-au eficientizat munca, sporind - totodată - producția agricolă. Începând cu 2022, Guvernul şi miniştrii social-democrați de la Transporturi au livrat promisiunea îndelung aşteptată a autostrăzii către Moldova, faimoasa A7, care nu s-ar fi putut realiza fără fonduri europene.
Dar cei 20 de ani de "membership" european înseamnă şi ceea ce reliefează analiza recent publicată de Economedia (link în comentarii): pe hârtie, pare că am realizat convergența cu UE, ajungând ca țară la aproape 80% din media europeană a PIB-ului pe locuitor, ca putere de cumpărare; în acelaşi timp, această medie este expresia unei discrepanțe istorice, de fond, care surprinde faptul că regiunea Bucureşti - Ilfov se află la aproape 190% din media europeană menționată mai sus, în timp ce regiunea Nord - Est, de exemplu, cândva cea mai săracă din UE, se află la doar 50% din această medie, mult sub nivelul Capitalei.
Ca fost om de administrație, dar şi ca preşedinte al comisiei europarlamentare ştiu că regiunea Nord - Est a atras fonduri europene substanțiale care au făcut ca Moldova să părăsească statutul de regiune codaşă în UE: s-au făcut enorm de multe aici cu banii europeni - aeroporturi (Bacău, Iaşi, Suceava), spitale, infrastructură rutieră, şcoli, arene sportive (un exemplu nimerit e chiar Athletic Park din Bacău) etc. Dar toate astea par să nu fi fost suficiente pentru a micşora decalajul de dezvoltare ce ne separă de alte regiuni.
Aici, un rol fundamental îi revine, fără doar şi poate, guvernului național ale cărui politici şi investiții publice trebuie să vizeze - din punctul meu de vedere - tocmai contracararea acestui ecart istoric de dezvoltare, astfel încât nimeni să nu rămână în urmă şi să nu fim martorii apariției unei Românii cu două sau chiar trei viteze.
Onest vorbind, nu cu stadioane la Oradea, Braşov sau Timişoara, nici cu metrou la Cluj, finanțat din banii românilor (pentru că fondurile din PNRR s-au pierdut) reuşim să reducem acest decalaj! Ba, dimpotrivă, contribuim la adâncirea lui. Nu prioritizând investiții publice în regiuni istoric dezvoltate vom creşte nivelul în zonele mai puțin privilegiate ale țării. O putem face, însă, conectând Moldova de Transilvania şi, de aici, de vestul țării printr-o autostradă (de exemplu, A13 Bacău - Braşov a cărei proiectare se va încheia în 2027).
Sigur că pentru a împlini acest obiectiv - care mi se pare mai mult decât un simplu deziderat; este, de fapt, o necesitate strategică (!) - e nevoie de un guvern care îşi propune să vadă România ca pe un întreg, chiar dacă pentru mulți români/votanți transilvăneni Viena sau Budapesta sunt mai aproape decât Bacăul sau Constanța.
Altfel, vom constata - la 20 de ani de la accederea în UE - că multe regiuni din România sunt victime ale "capcanei dezvoltării", blocate în stagnare, iar regiuni istoric dezvoltate îşi iau şi mai mult partea leului, contribuind la creşterea decalajului de dezvoltare. Redistribuirea mai echitabilă a beneficiilor generate de calitatea de stat membru al UE ar însemna pentru România o supapă importantă, inclusiv în privința temperării nemulțumirilor sociale care au, fără îndoială, o cauză economică presantă. Fără asta, resentimentele şi furia socială vor escalada, cu urmări dintre cele mai primejdioase pentru democrația noastră.
