30/06/2026
Ce început de săptămână...
Cred că exprim ceea ce simțim cu toții astăzi în UNIT.
După o perioadă extrem de solicitantă și apăsătoare, în care am avut de multe ori sentimentul că ne luptăm cu morile de vânt, încercând cu disperare să schimbăm ceva într-o politică tot mai șubredă, astazi am simțit că am primit o palmă.
Unul dintre colegii noștri, un om respectuos, educat și civilizat, pentru că altfel nu îl pot descrie, a ales să nu mai continue această luptă alături de noi și să se afilieze grupului PNL.
Iar parcă pentru ca ziua să fie și mai grea, un alt fost coleg mi-a spus ieri că urmează să facă același lucru. Nu pentru că și-ar fi schimbat convingerile. Nu pentru că ar fi descoperit un nou ideal. Ci pentru că nu mai vede nicio urmă de speranță pentru viitorul său politic și consideră că nu mai poate schimba nimic în bine. Așa că preferă să folosească timpul rămas din mandat pentru a-și negocia un avantaj politic sau financiar.
Poate că pentru unii dintre acești colegi, Partidul Naţional Liberal reprezintă astăzi o salvare. O promisiune a unui viitor politic mai sigur sau a unui avantaj de moment. Dar mă întreb: ce mai reprezintă, de fapt, PNL astăzi? Un partid care, în ultimele decenii, a fost când partenerul Partidul Social Democrat, când aliatul PDL, adaptându-se de fiecare dată conjuncturii politice. Un partid care, în opinia mea, s-a îndepărtat tot mai mult de doctrina și de valorile care l-au consacrat.
Iar dacă vrei să înțelegi ce a devenit un partid, nu te uiți la sigla lui și nici la sloganurile din campanie. Te uiți la deciziile pe care le ia și la comportamentul celor care îl reprezintă.
Am stat și m-am gândit. M-am răzgândit. Am întors pe toate fețele cele întâmplate și am încercat să înțeleg. Și am ajuns la o concluzie tristă: politica poate deveni un virus. Un virus care, încet și aproape pe nesimțite, te face să uiți cine ești. Te face să calci peste orgoliu, peste principii, peste credința ta și, uneori, chiar peste motivul pentru care ai intrat în politică.
Și atunci m-am întors cu gândul în urmă. La ceilalți foști colegi. Tineri. Luptători. Credincioși. Oameni cu o dorință sinceră de a schimba România. Oameni a căror determinare m-a inspirat și pe mine la începutul acestui drum.
Dar mă uit astăzi la mulți dintre ei și mă întreb: Unde a dispărut toată acea determinare? Unde s-a dus setea aceea de dreptate?
Cum ajungi să îți vinzi sufletul politicii doar pentru a te alinia în spatele unor oameni pe care ieri îi criticai? Cum ajungi să faci jocurile unor politicieni precum Victor Ponta?
Atât de mult ți-ai dorit schimbarea, încât ai ajuns să scoți din nou la lumină fosilele politicii românești, să le ștergi de praf, să le pui într-un ambalaj nou și să le prezinți românilor drept salvatori?
Asta este politica nouă pe care ai promis-o? Asta înseamnă schimbarea?
„Cel mai bun de atunci”… din perioada în care România a fost zguduită de tragedia de la Colectiv și de proteste uriașe în întreaga țară? Chiar atât poate genera noua generație de politicieni? Chiar nu există nimic mai bun?
Poate că toate acestea ar trebui să mă întristeze. Poate că ar trebui să mă descurajeze. Dar, culmea... nu o fac.
Știți de ce? Pentru că, dacă ei au renunțat la lupta împotriva virusului corupției și al compromisului numit politica românească, noi nu vom renunța.
Vom continua. Poate cu prea multă naivitate în ochii unora. Poate cu prea multă încăpățânare. Poate cu prea mult idealism.
Dar vom continua să promovăm o altă Românie. România pe care ne-o dorim pentru copiii și pentru familiile noastre.
Personal, comentariile și etichetele nu mă slăbesc. Dimpotrivă. Mă întăresc. Știu pentru cine lupt. Știu de ce lupt. Știți pentru cine?
Pentru oamenii din fotografiile de mai jos. Pentru ei nu mă deranjează să fiu făcut penal, PSD-ist, USR-ist, extremist, ungur, rusofil sau sorosist.
Niciuna dintre aceste etichete nu mă oprește. Dimpotrivă, mă motivează și mai mult. Pentru că știu că timpul acestui mandat trece. Mai am din ce în ce mai puțin timp să încerc să schimb ceva. Mai puțin timp să mă asigur că le păstrez zâmbetul pe chip. Mai puțin timp să le fac viața puțin mai ușoară. Mai puțin timp să conving și alți oameni să ni se alăture și să creadă că România poate fi construită și altfel.
De aceea vom continua. Indiferent câți pleacă. Indiferent câți renunță. Indiferent câți aleg calea mai ușoară. Pentru că eu nu am intrat în politică pentru un loc mai călduț sau pentru o funcție mai bună. Am intrat în politică pentru ca, atunci când copilul meu mă va întreba într-o zi ce am făcut pentru România, să îl pot privi în ochi și să îi răspund cu sinceritate: „Am încercat. Și nu am renunțat.”
Așa că spuneți-ne cm vreți. Noi știm pentru ce luptăm. Noi știm ce vrem.
Întrebarea este alta: Voi când vă veți apuca să luptați? Și pentru ce veți lupta?!
