17/05/2026
La încheierea celor patru ani și jumătate petrecuți în interiorul celei mai importante instituții ale diplomației culturale românești, înainte de toate simt nevoia unei sincere mulțumiri adresate colegilor și echipei din Institutul Cultural Român. Dincolo de limitele structurale, de tensiunile administrative și de dificultățile inerente unui sistem public, am întâlnit oameni de o reală calitate profesională și umană — oameni dedicați, inteligenți și adesea mult mai lucizi decât permite mecanismul instituțional în care sunt obligați să funcționeze. Munca lor discretă și adesea supradimensionată, răbdarea și profesionalismul lor au făcut posibilă supraviețuirea unei idei esențiale, aceea că diplomația culturală reprezintă ceva profund și necesar pentru România.
Trebuie spus și faptul că mandatul nostru început în noiembrie 2021 a preluat o instituție aflată deja sub presiunea unor acumulări administrative, a unor tensiuni interne și a unei inerții structurale care nu puteau fi corectate rapid sau superficial. După ani complicați pentru ICR reconstrucția încrederii, a coerenței și a funcționalității reale a reprezentat o provocare mult mai complexă decât părea din exterior.
Ar fi nedrept să nu fie recunoscute reușitele incontestabile ale acestui mandat. În ciuda tuturor dificultăților, instituția a reușit să își păstreze relevanța, să mențină active programe importante, să dezvolte parteneriate consistente și să ofere vizibilitate creatorilor noștri în contexte culturale prestigioase. În multe momente, profesionalismul echipelor din țară și din reprezentanțele externe a compensat rigiditatea mecanismului central și a demonstrat că România culturală are încă resurse autentice de inteligență și credibilitate internațională.
Tocmai de aceea, una dintre concluziile dificile ale acestui mandat rămâne contrastul dintre potențialul uman autentic al instituției și tendința unei centralizări administrative sufocante. Diseminarea conținutului cultural nu poate funcționa sănătos într-un climat în care pluralitatea ideilor este înlocuită de reflexul obedienței, iar procesul decizional ajunge să fie concentrat excesiv și dezechilibrat.
Și totuși, experiența rămâne valoroasă. Iar dacă diplomația culturală românească are astăzi nevoie de ceva cu adevărat esențial, acel lucru ar fi recuperarea discernământului și a curajului de a accepta existența oamenilor care încă mai gândesc liber.
Vă mulțumesc!