Arhivele Nationale ale Romaniei

02/09/2026

70 de ani de la inaugurarea Muzeului memorial „George Enescu”

La începutul lunii septembrie 1956 a fost inaugurat Muzeul „George Enescu” din București, o prestigioasă instituție culturală care în acest an sărbătorește 70 de ani de existență. Ideea unui muzeu care să păstreze vie memoria compozitorului român și muzica lui i-a aparținut soției sale, Maria Cantacuzino Enescu, care a donat în acest scop, prin testament, statului român Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei nr. 141.

Elegantul imobil construit pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul) de către arhitectul Ioan D. Berindei în perioada 1901-1903, devenise proprietatea prințesei Maria Cantacuzino în anul 1928, la moartea soțului său, Mihail, fiul Nababului. După căsătoria ei cu George Enescu, cei doi soți au locuit pentru o scurtă perioadă (1945-1946) în casa din spatele Palatului, destinată inițial administrației clădirii.

Construit în stilul beaux-arts, cu elemente rococo și art nouveau, impunătorul imobil de pe Calea Victoriei nr. 141 atrage atenția trecătorilor prin eleganța liniilor arhitecturale, fiind ușor de remarcat grație spectaculoasei copertine de la intrarea principală, străjuită de cei doi lei. Istoria clădirii Muzeului Național „George Enescu” nu este cu nimic mai prejos prestigiului arhitectural, împletindu-se cu povestea familiei Cantacuzino și cu povestea lui George Enescu. Palatul Cantacuzino este locul în care, în 1913, s-a semnat Pacea de la București, care a pus capăt Războaielor Balcanice; a fost sediu al Guvernului României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar din 1947, în timpul ocupației sovietice, a găzduit Institutul de Studii Româno-Sovietice. Dincolo de marile decizii politice care s-au hotărât în saloanele sale, Palatul Cantacuzino a fost în mod constant un spațiu al muzicii, grație balurilor și seratelor muzicale organizate de Maruca Cantacuzino, care îl aveau ca invitat pe George Enescu. După moartea muzicianului (4 mai 1955), Maria Enescu sa și-a exprimat dorința testamentară ca Palatul Cantacuzino să devină un muzeu dedicat memoriei soțului său.

Muzeul memorial „George Enescu” cu sediul în București, Calea Victoriei nr. 141, a fost înființat în data de 1 iunie 1956, prin ordinul ministrului Culturii nr. 1095/31 iulie 1956. Printr-un ordin similar (nr. 1094/31 iulie 1956), s-a stabilit că directorul nou-înființatului muzeu va fi Romeo Drăghici, prieten și legatar testamentar al muzicianului. În completarea acestor acte oficiale, s-a emis Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1875/14 septembrie 1956, care prevedea „înființarea Muzeului Muzicii Românești «George Enescu» și luarea unor măsuri pentru tipărirea operelor muzicale ale lui George Enescu”. În textul HCM se menționează că Muzeul va funcționa sub îndrumarea și controlul Ministerului Culturii, alocându-se fondurile financiare necesare funcționării sale.

Despre Muzeul Național „George Enescu” și despre personalitatea marelui muzician român, vă invităm să aflați mai multe detalii vizitând expoziția „George Enescu. Memoria creatorului”, deschisă publicului la Arhivele Naționale ale României până la 20 septembrie 2026.

Organizată cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea marelui compozitor, aceasta oferă publicului ocazia de a vedea documente de arhivă, fotografii și obiecte personale care ilustrează parcursul artistic și uman al lui George Enescu.
Printre exponate se regăsesc scrisori de familie, fotografii din diferite etape ale vieții sale, documente de studii, afișe de concert, distincții, partituri, bagheta de dirijor și ale numeroase mărturii ale activității sale internaționale.
Experiența este completată de un fundal sonor alcătuit din lucrări compuse și interpretate de Enescu, înregistrări istorice puse la dispoziție de Societatea Română de Radiodifuziune.

Spațiul muzeal al Arhivelor Naționale ale României
Bd. Regina Elisabeta nr. 49, sector 5, București

Program de vizitare: luni–vineri, 09:00–16:00 (ultimul acces la 15:30)
Intrarea este gratuită.
Parteneri: Muzeul „George Enescu” și Societatea Română de Radiodifuziune

Vă așteptăm să descoperiți memoria marelui compozitor!

01/09/2026

În urmă cu peste un secol, la 1 septembrie 1912, publicul bucureștean putea vedea pentru prima dată filmul „Independența României”, considerat primul lungmetraj românesc și prima mare producție cinematografică istorică românească. Inspirată de evenimentele Războiului de Independență din 1877–1878, pelicula a reunit actori de prestigiu ai Teatrului Național, a beneficiat de sprijinul armatei și a adus pe ecran una dintre cele mai importante pagini din istoria României. Prin amploarea producției și prin ecoul de care s-a bucurat încă de la lansare, filmul a marcat o etapă fundamentală în dezvoltarea cinematografiei românești.

Chiar dacă nu a fost primul film realizat în România, fiind precedat de actualitățile cinematografice ale lui Paul Menu și de pelicule de ficțiune precum „Amor fatal” (1911) și „Înșir-te mărgărite” (1912), „Independența României” ocupă un loc aparte în istoria cinematografiei naționale, fiind cel mai vechi film românesc de ficțiune păstrat până în prezent și primul lungmetraj românesc.

Ecoul premierei în presa vremii a fost unul puternic, iar opiniile nu au fost lipsite de nuanțe. Unele publicații au apreciat amploarea producției, participarea armatei și forța spectaculoasă a reconstituirii evenimentelor din 1877–1878, în timp ce altele au formulat critici, în special cu privire la respectarea cronologiei și a adevărului istoric, organizarea scenelor și unele aspecte ale realizării cinematografice.
Interesul publicului pentru noua producție era evident încă înaintea premierei. Revista „Flacăra”, în numărul din 5 mai 1912 (anul I, nr. 29), publica două „vederi” din film, oferind cititorilor imagini din această ambițioasă producție cinematografică.
La scurt timp după premieră, ziarul „Dimineața”, în numărul din 14 septembrie 1912, descria entuziasmul publicului bucureștean: „Un suflu de reînviere a sentimentelor românești cari străbăteau țara în 1877 străbate de câteva zile în populația Bucureștilor”.

Articolul continua, subliniind succesul de public al filmului: „Filmul INDEPENDENŢA ROMÂNIEI (RĂZBOIUL ROMINO-RUSO-TURC DIN 1877-1878), alcătuit sub înalta și patriotica preocupare a societăței române Film de artă «LEON POPESCU», se reprezintă de trei ori pe zi la TEATRUL BULEVARD (SALA EFORIEI) și oricât de vastă e această sală, cea mai încăpătoare din București, lumea așteaptă pe coridoare ca să poată răzbate.”
Era evidențiat caracterul neobișnuit al producției pentru cinematografia românească a epocii: „Explicația stă în caracterul unic al acestui spectacol cinematografic. Executat cu concursul Ministerului de Războiu, FILMUL INDEPENDENŢEI pune în scenă Războiul din 77 cu o masă enormă de trupe de toate armele, cm nu s-a pomenit încă până azi în filmurile cinematografice.”
În film erau readuse în fața publicului și numeroase personalități ale Războiului de Independență: „regele Carol, Brătianu, Kogălniceanu, Osman-Pașa, colonelul Candiano-Popescu, Jack Lahovary, Davila, Țarul, Marele Duce al Rusiei, generalul Cernat, Grigore Ion, Valter Mărăcineanu, Peneș Curcanul, Regina Elisabeta și Doamnele de caritate, toate figurile acestea cari învie gloriosul război care a creat România de astăzi sunt înfăţişate de fruntaşii Teatrului Național din București: Nottara, Demetriad, Soreanu, Toneanu, Brezeanu, Aristizza Romanescu, Ma¬ia Ciucurescu. Constanța Demetriad, Maria Filotti, Maria Giurgea Athanasescu, Ecaterina Zimniceanu, Marioara Fărcăşeanu, Adelina Mărculescu, Barbelian, etc.”

Articolul urmărea principalele momente ale reconstituirii, de la plecarea „celor 9 din Vaslui și cu sergentul 10”, până la trecerea Dunării, atacurile și cucerirea redutelor, capitularea lui Osman-Pașa, întoarcerea soldaților și, într-o secvență deosebit de sugestivă, parada militară de la 10 Mai 1912, filmată la 35 de ani după evenimentele reconstituite: „Două ore de înălţare sufletească şi de continuuă emoţie, care ţine pe toţi în cea mai extremă încordare. Și ce admirabilă școală de patriotism pentru tineri şi bătrâni, femei şi copii!”

Dacă „Dimineața” punea accentul pe dimensiunea patriotică și spectaculoasă a producției, alte publicații au atras atenția asupra numeroaselor inadvertențe. Un exemplu relevant îl constituie articolul publicat de „Voința națională” la 27 septembrie 1912, semnat de căpitanul Dumitrescu, care considera că anumite deficiențe puteau conduce chiar la „compromiterea valorii istorice” a filmului.
Căpitanul Dumitrescu aprecia, la rândul său, inițiativa realizării peliculei și sprijinul acordat de Ministerul de Război: „Cinematograful cu caracterul său viu și impresionant, era un mijloc foarte bun pentru a se reproduce evenimentele războinice și salutăm cu cea mai deplină satisfacție ideea pe care Societatea Română «Film de artă Leon Popescu» a avut-o de a executa filmul războiului Independenței României.”

El scria că, „în general”, filmul era reușit și „merită să fie văzut de fiecare român”, dar atrăgea atenția asupra unor erori. Printre observațiile sale se numărau folosirea unor titluri necorespunzătoare pentru anumite scene, amestecarea episoadelor aparținând unor momente diferite ale războiului, inversarea unor secvențe referitoare la atacurile redutelor Grivița nr. 1 și nr. 2 și plasarea greșită în timp a unor evenimente.
Una dintre cele mai importante critici privea chiar programul explicativ al filmului, despre care autorul afirma: „Programul explicativ al subiectului este cu totul eronat şi compromite prin aceasta valoarea istorică a lucrărei. Trebue neapărat schimbat.”
O observație aparte era rezervată reprezentării țarului Alexandru al II-lea, despre care căpitanul Dumitrescu considera că fusese înfățișat necorespunzător rangului său.
„Când Statul a dat un sprijin atât de mare Societăţei, a avut în vedere ca opera să fie cât mai reuşită şi de aceea suntem în drept a cere îndreptarea neapărată şi neîntârziată a erorilor semnalate precum şi refacerea câtorva scene nereuşite ceea ce ar avea de rezultat a se mări valoarea filmului spre satisfacerea tuturor.”
Privit astăzi, „Independența României” este un document despre felul în care societatea românească de la 1912 își construia, își celebra și își interpreta memoria Războiului de Independență.

31/08/2026

La 31 august 1458, Ștefan, domnul Moldovei, întărește mănăstirii Moldovița uricul de danie dat de înaintașii săi. Potrivit acestuia, mănăstirea are dreptul de a aduna ceara de la toate cârciumile de la Baia, iar cei care vor deschide cârciumă și nu vor fi înregistrați în registrele călugărilor, să fie pedepsiți prin confiscarea băuturii și plata a 20 de zloți. Toate acestea vor fi aplicate fără intervenția șoltuzilor, a pârgarilor și a vornicilor. Este un pergament cu dimensiunea de 21 x 30,5 cm, redactat în limba slavonă, cu pecete cu diametrul de 2,5 cm, atârnată, cu șnur de mătase de culoare albastră, care se păstrează la Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale.

„Din mila lui Dumnezeu, noi, Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea, cu bunăvoință și cu gând curat și cu inima luminată, și am dat și am întărit și noi, de la noi, dania înaintașilor noștri, sfintei mănăstiri de la Moldovița, unde este hramul Sfânta Bunavestire, ca să asculte și să-și adune ceara de la Baia, din toate cârciumile, cm a dat și Ștefan voievod acestei sfinte biserici, tot astfel și domnia mea dăm ceara din toate cârciumile de la Baia, ca să asculte de această sfântă mănăstire, de sfânta biserică de la Moldovița, cu tot venitul.
Iar cine ar voi să facă cârciumă, să aibă a se înscrie în catastif la călugări, iar cine nu se va înscrie în catastiful lor, călugării au voie de la noi să-i ia lui acea băutură și încă să ia de la acel om 20 de zloți.
De asemenea, șoltuzii și pârgarii și vornicii sau cine va lua din partea noastră ceara pe la alte târguri, nimeni dintre toți aceștia să nu se amestece la Baia întru nimic, ci numai călugării să ia ceara de la Baia, din toate cârciumile, pentru că domnia mea am dat și am întărit această danie sfintei biserici, ca să fie această danie sfintei biserici, uric în veci, neclintit niciodată, în veci.
Iar la aceasta este credința domniei mele, a mai sus-scrisului Ștefan voievod, și credința tuturor boierilor noștri, mari și mici.
Iar cine ar voi să clintească această întărire și danie, acela este potrivnic nouă și călcător al cărții noastre va vedea marea noastră pedeapsă și urgie.
Iar pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Dobrul logofăt, să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.
A scris Petru al lui Ardău, în anul 6966 , luna august, 31.”

30/08/2026

„Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”, scris de Dimitrie Cantemir, a apărut pe 30 august 1698, la Iași. În acest volum, efortul domnitorului moldovean se îndreaptă spre luminarea poporului său. Este bine cunoscut faptul că scrierile lui Cantemir aduc un conținut nou de idei, pornesc de la preceptele biblice, analizele incumbă latura sufletească, evidențiind, totodată, trăsăturile principale ale comportamentului uman. Astfel, „Divanul” caută să identifice rostul existenței umane, să așeze învățătura în slujba idealurilor omului, să lumineze pe cei mulți prin impunerea nu doar a perceptelor biblice, ci și a gândirii filosofice.

În „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”, Dimitrie Cantemir pledează pentru un dialog Occident-Orient, dorind, în chip pedagogic, să contribuie la emanciparea Moldovei. Prin fondul ei filosofic și etic, scrisă în română și în greacă, cartea se adresează deopotrivă societății românești și balcanice de la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea.

După ce „Divanul” a văzut lumina tiparului în 1698, la Tipografia domnească din Iași, opera tânărului prinț de numai 25 de ani, a cunoscut, încă din timpul vieții autorului, o largă circulație în mediul românesc, dar și dincolo de spațiul carpato-dunărean. Drept mărturie stau și cele 17 copii-manuscris ale „Divanului”, copii ce au circulat de-a lungul veacului al XVIII-lea și până în deceniul patru al secolului următor.
Necesitatea copierii ediției din 1698 dovedește, în primul rând, faptul că „Divanul” a fost o carte mult citită în epocă. În pofida descifrării stilului greoi de redactare, reeditările succesive ale „Divanului” prin scrierea de mână, începând din secolul al XVIII-lea a fost determinată pe de o parte de raritatea exemplarelor tipărite, pe de alta de faptul că acestea devin din ce în ce mai scumpe. Această „cerere” a operei lui Cantemir face dovada atât a interesului crescut din partea cititorilor, cât și a pătrunderii lui în rândul categoriilor sociale tot mai largi ale populației.
Cele 17 copii-manuscris ale „Divanului” șase provin din Moldova, trei din Țara Românească și opt din Transilvania.

Copia-manuscris a „Divanului”, aflată actualmente în păstrarea Arhivelor Naționale a fost realizată la Episcopia Romanului de către ieromonahul Ghenadie, la începutul lunii ianuarie 1816, după cm reiese din însemnarea în limba română de la sfârșitul manuscrisului: „s-au scris acest Divan al lumii de mine, smeritul și păcătosul, robul lui Dumnezeu, Ghenadie ieromonahul, duhovnicul și asesor sfintei episcopii a Romanului, spre zăbava și petrecerea vieții aceștia ticăloasă și înșelătoare. Ghenarie 2, 1816". Copia-manuscris a intrat în posesia Arhivelor Naționale în anul 1946, prin donația directorului de atunci al acestei instituții, profesorul Aurelian Sacerdoțeanu. În cuprinsul celor 159 de file numerotate, copistul redă textul integral al „Divanului”, în limba română. Alături de acestea, Ghenadie a adăugat la începutul manuscrisului 6 file (dintre care două albe) în care, înlăturând cele trei prefețe din ediția princeps, alcătuiește o scurtă antologie de maxime desprinse din cuprinsul primei cărți a Divanului și pe care sugestiv le intitulează „Pilde în scurt arătate aici”, urmate de îndemnul: „Ia seama!” Preocuparea ieromonahului Ghenadie pentru înțelegerea textului îl determină ca la sfârșitul „Pildelor” să adauge o listă a prescurtărilor pe care le-a folosit, ca să „înțeleagă cetitoriul ce însemnează”; de asemenea, prescurtările sunt ușor de recunoscut, prin trasarea acestora în chinovar. Tot în chinovar apar scrise și cuvintele asupra cărora realizatorul copiei-manuscris a avut „amfivolii” (îndoieli) și a preferat să reda cuvântul în chinovar, din versiunea grecească a Divanului.

̂niei

29/08/2026

📌 Expoziția „George Enescu. Memoria creatorului” poate fi vizitată la Arhivele Naționale ale României până la 20 septembrie 2026.

Organizată cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea marelui compozitor, aceasta oferă publicului ocazia de a vedea documente de arhivă, fotografii și obiecte personale care ilustrează parcursul artistic și uman al lui George Enescu.

Printre exponate se regăsesc scrisori de familie, fotografii din diferite etape ale vieții sale, documente de studii, afișe de concert, distincții, partituri, bagheta de dirijor și ale numeroase mărturii ale activității sale internaționale.

Experiența este completată de un fundal sonor alcătuit din lucrări compuse și interpretate de Enescu, înregistrări istorice puse la dispoziție de Societatea Română de Radiodifuziune.

📍 Spațiul muzeal al Arhivelor Naționale ale României
Bd. Regina Elisabeta nr. 49, sector 5, București

🕘 Program de vizitare: luni–vineri, 09:00–16:00 (ultimul acces la 15:30)

🎟️ Intrarea este gratuită.

Parteneri: Muzeul „George Enescu” și Societatea Română de Radiodifuziune

Vă așteptăm să descoperiți memoria marelui compozitor!

28/08/2026

Vă invităm să accesați site-ul Memorii pe sticlă, la adresa www.memoriipesticla.ro, pentru a vizualiza rezultatele proiectului de digitizare a clișeelor fotografice negative pe sticlă din fondul Agenției RADOR păstrat la Arhivele Naționale, despre care vă informam în postarea noastră din 21 iulie, reluată mai jos.

📸 „Memorii pe sticlă. Digitizarea colecției de clișee fotografice pe sticlă deținute de Arhivele Naționale ale României”
Colecția Clișee pe sticlă care se păstrează la Arhivele Naționale ale României va putea fi cercetată online. Prin proiectul „Memorii pe sticlă. Digitizarea colecției de clișee fotografice pe sticlă deținute de Arhivele Naționale ale României”, publicul va putea să descopere una dintre cele mai valoroase colecții fotografice: peste 14.000 de clișee fotografice pe sticlă, provenite în cea mai mare parte din fondul fostei agenții de presă RADOR (1921–1946).
Aceste imagini documentează o perioadă esențială din istoria României, surprinzând evenimente politice, parade militare, competiții sportive, viața socială, peisaje urbane și rurale, membri ai Familiei Regale, personalități ale epocii și numeroase scene din viața cotidiană. Datorită fragilității suportului original, colecția este dificil de consultat în forma sa fizică. Prin acest proiect, aflat în derulare, documentele vizuale vor fi conservate pe termen lung și puse la dispoziția publicului într-un format digital modern și accesibil. Proiectul presupune digitizarea întregii colecții și indexarea acesteia după standarde internaționale.
Proiectul este inițiat de ENISAL COMPUTERS SRL, în parteneriat cu Arhivele Naționale ale României, Patriage – Asociația pentru Patrimoniu Cultural, Universitatea din București și Muzeul Municipiului București, având ca partener special Institutul Național al Patrimoniului. Proiectul este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, în sesiunea I/2026, aria tematică Patrimoniu cultural.
Pe măsură ce vor fi prelucrate, fotografiile vor fi disponibile în portalul Arhivelor Naționale: descopera.arhivelenationale.ro.

Clișee fotografice negative pe sticlă din fondul agenției de presă RADOR, pastrate de Arhivele Naționala ale Romaniei — documente vizuale ale României interbelice, acum digitizate și accesibile tuturor

27/08/2026

Astăzi vă prezentăm un alt document medieval, păstrat la Arhivele Naționale ale României, de această dată emis de cancelaria domnitorului Mircea cel Bătrân.
Este vorba de un pergament de dimensiune 37,5 x 36,5 cm, cu pecete atârnată, care însă nu s-a păstrat. Documentul, redactat în limba slavonă și datat în jurul anului 1406, consemnează hotărârea lui Mircea cel Bătrân de a scuti carele Mănăstirii Cozia de plata oricăror taxe vamale, facilitând astfel activitățile economice ale așezământului monahal.

„În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul, Io Mircea mare voievod și domn, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și părțile de peste munți și cele tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului. A binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoință și cu inima curată și a dăruit domnia mea acest preacinstit și cu frumoasă față, hrisovul de față al domniei mele, mănăstirii sfintei și de viață începătoare Troițe și năstavnicului ei, starețului chir , ca să umble carele mănăstirii în țara domniei mele, iar unde se află vamă sau cumpărată sau necumpărată, nimeni să nu cuteze dintre vameși să se încumete și să împiedice carele mănăstirii.
Cine s-ar încumeta, acela va primi mânia lui Dumnezeu și blestemul sfinților 318 părinți și pedeapsă și urgie de la domnia mea, ca încălcător și neascultător al hrisovului domniei mele și al fiului domniei mele, Mihail voievod.
Io Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

26/08/2026

Expoziția „Nadia Comăneci – drumul către perfecțiune” își așteaptă vizitatorii la București și Oradea. În spațiul expozițional al Arhivelor Naționale ale României, din Bd. Regina Elisabeta nr. 49, sector 5, precum și în pasajul Madách Imre din Oradea, povestea performanței excepționale a Nadiei Comăneci este reconstituită prin documente de arhivă, fotografii și mărturii ale unei epoci care a intrat în istoria sportului mondial.

În urmă cu 50 de ani, la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976, Nadia Comăneci obținea primul „10 perfect” din istoria gimnasticii olimpice. Tabela electronică a competiției nu fusese însă proiectată pentru afișarea unei asemenea note, considerată imposibilă până atunci. Astfel, în locul notei „10.00”, pe ecran a apărut „1.00”, alături de numărul de concurs 73 al sportivei. Imaginea a devenit una dintre cele mai cunoscute reprezentări ale unui moment care a schimbat pentru totdeauna istoria gimnasticii.

Pentru a marca o jumătate de secol de la această performanță, Arhivele Naționale ale României au conceput și organizat prima expoziție dedicată Nadiei Comăneci. Inaugurată la 16 iulie 2026, la sediul instituției din București, expoziția rămâne deschisă până la 12 noiembrie 2026. Reprezentarea grafică a notei „1.00” a fost utilizată drept matrice compozițională, care structurează parcursul expozițional și pune în valoare documentele și imaginile prezentate.

Ulterior, proiectul a fost itinerat și adaptat pentru Gala „10 pentru eternitate” de la Oradea, desfășurată în foaierul Teatrului Regina Maria. Pentru această nouă configurație, numărul de concurs 73 a devenit elementul central al conceptului vizual, evocând direct participarea Nadiei Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal.

Concept expozițional realizat de dr. arh. Alexandra Maria Sas.

Partenerii instituționali ai proiectului „Nadia Comăneci – Drumul către perfecțiune” sunt: Agenția Națională de Presă Agerpres, Agenția Națională pentru Sport, Arhiva Națională de Filme, Asociația Generală a Arhiviștilor din România – Filiala Bacău, Biblioteca Municipală „Radu Rosetti” din Onești, Clubul Sportiv Municipal Onești, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Societatea Română de Televiziune, Unitatea Arhive Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe.

Expoziția a fost realizată cu sprijinul ASIROM.

24/08/2026

161 de ani de la nașterea Regelui Ferdinand I al României (24 august 1865 – 20 iulie 1927)

La 24 august 1865 se năștea, în orașul Sigmaringen, din Principatul Hohenzollern-Sigmaringen (astăzi în Germania), Ferdinand, cel de-al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (fratele regelui Carol I) și al prințesei Antonia, Infanta Portugaliei.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen. A urmat cursurile Școlii de Ofițeri din Kassel, ale Universității din Leipzig și ale Școlii Superioare de Științe Politice și Economice din Tübingen. A venit pentru prima dată în România la încoronarea regelui Carol I, în 1881, revenind apoi în 1884. Din 1883 și până în 1888 a fost instruit în limba română, istorie și geografie de profesorul Vasile D. Păun, fost director al Liceului „Gheorghe Lazăr” din București.

Prințul Ferdinand, nepot al regelui Carol I, a fost desemnat și confirmat drept succesor la tronul României, după ce tatăl și fratele său au renunțat la drepturile succesorale. În 1889 a fost declarat „Alteță Regală, Principe al României” și s-a stabilit la curtea regelui Carol I.

Pasiunea pentru botanică și cunoștințele sale în acest domeniu i-au oferit tânărului principe prilejul de a descoperi spațiul românesc în timpul călătoriilor pe Dunăre și în zonele montane, prin pădurile bogate în specii vegetale. De asemenea, având pregătire militară și fiind ofițer, Ferdinand a formulat observații asupra armatei române, fie că era vorba despre ofițeri sau simpli soldați: „Ofiţerii fac în general o bună impresie, sunt destoinici şi cu maniere distinse, uneori le lipseşte, desigur, disciplina în serviciu, mai ales la cavalerie. Soldatul este şi el destoinic şi având în vedere scurta sa perioadă de instrucţie, face foarte, foarte mult...”.

Potrivit Constituției din 1866, moștenitorul tronului trebuia să se căsătorească cu o prințesă străină, egală cu el în rang și prin naștere, care putea deveni viitoarea regină a României. După idila cu Elena Văcărescu, doamna de companie a reginei Elisabeta, care a declanșat un adevărat scandal la curte, prințul Ferdinand a călătorit prin Europa, iar la Kassel a întâlnit-o, în 1891, pe tânăra prințesă Maria de Edinburgh-Saxa-Coburg-Gotha. În primăvara anului 1892, la München, Ferdinand a cerut-o de soție pe Missy. Logodna a avut loc la Potsdam și a fost organizată cu mare fast de kaiserul Wilhelm al II-lea.

Locul desfășurării nunții a constituit un motiv de dispută, regina Victoria dorind ca aceasta să aibă loc la Windsor. În cele din urmă, s-a optat pentru castelul de la Sigmaringen. La 28 iunie 1892, regina Victoria a declarat în Parlamentul britanic că acceptă căsătoria nepoatei sale, Maria, cu prințul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen.

Căsătoria dintre un prinț catolic și o prințesă protestantă, ai căror copii urmau să fie botezați în religia ortodoxă, a provocat tensiuni între familia Hohenzollern și Sfântul Scaun. La 16 noiembrie 1892, papa Leon al XIII-lea a acordat dispensa necesară pentru încheierea căsătoriei. Trecând peste toate obstacolele, nunta a avut loc la 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen, unde au fost celebrate trei ceremonii: civilă, catolică și protestantă.

Ferdinand a urcat pe tron la 28 septembrie/11 octombrie 1914 și a domnit timp de aproape 13 ani, până la moartea sa, la 20 iulie 1927. Jurământul depus în fața Adunărilor Legiuitoare reunite a reprezentat un omagiu adus predecesorului său, regele Carol I: „Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul Marelui Întemeietor...”.

Renunțarea la sine și simțul datoriei au reprezentat coordonatele fundamentale ale caracterului său, transformându-l într-un suveran pentru care interesul țării a prevalat asupra intereselor personale. Așa cm remarca istoricul Ioan Scurtu, Ferdinand I nu urmărea să proiecteze imaginea unui monarh autoritar și infailibil, ci pe aceea a unui om al datoriei, dispus să asculte și să se înconjoare de colaboratori competenți.

La 14/27 august 1916 a avut loc, la Palatul Cotroceni, Consiliul de Coroană care a hotărât intrarea României în război de partea Antantei. Pentru Ferdinand, acest moment a reprezentat una dintre cele mai grele încercări ale vieții sale, întrucât a fost nevoit să lupte împotriva propriei țări de origine și împotriva unei părți a familiei sale. Ca urmare, kaiserul Wilhelm al II-lea l-a considerat un trădător al intereselor germane și l-a exclus din Casa de Hohenzollern. Gestul lui curajos de aderare la antantă a făcut ca, după prăbușirea Puterilor Centrale, Ferdinand să fie singurul Hohenzollern care și-a păstrat tronul.

Pe lângă participarea la Primul Război Mondial, domnia acestui rege timid, modest și lipsit de ostentație avea să fie marcată și de realizarea Marii Uniri din 1918, încununate de încoronarea de la Alba Iulia din 1922 și de adoptarea Constituției din 1923.

Semnele bolii au apărut în 1926 și s-au accentuat în perioada în care regina Maria efectua o vizită în Statele Unite ale Americii. Diagnosticul era unul sever: „un cancer inoperabil la intestinul gros, care se întindea rapid”. În ianuarie 1927, regele a început tratamentul cu radiu.

Ultima sa apariție publică a avut loc la o reprezentație de binefacere la Teatrul Național din București. Potrivit lui I. G. Duca, întreaga sală s-a ridicat în picioare și l-a întâmpinat cu una dintre cele mai emoționante ovații ale domniei sale, într-un moment în care boala îi afecta deja vizibil înfățișarea.

La moartea sa, la 20 iulie 1927, problema succesiunii era aparent rezolvată. Principele Carol renunțase la tron încă din 1925, iar prin actul de la 4 ianuarie 1926 renunțarea fusese acceptată oficial. Principele Mihai fusese proclamat moștenitor al tronului, iar o Regență urma să exercite prerogativele suveranului până la atingerea majoratului de către acesta, situație care s-a și produs după dispariția Regelui Ferdinand I.

La 161 de ani de la nașterea sa, Regele Ferdinand I rămâne una dintre figurile definitorii ale istoriei moderne a României. Prin hotărârile asumate în anii Marelui Război și prin rolul său în realizarea Marii Uniri, el a devenit simbolul unei generații care a făcut posibilă împlinirea idealului național. Istoria avea să-i rețină numele drept Ferdinand Întregitorul.