03/07/2026
Există un sunet pe care nu îl auzi niciodată la televizor.
Este sunetul unui asistent social care înghite în sec și spune: „Mai bine tac.”
Nu pentru că nu îi pasă.
Nu pentru că nu vede.
Ci pentru că are o familie de întreținut. Pentru că știe cât de greu găsești un alt loc de muncă. Pentru că, uneori, adevărul costă mai mult decât își permite.
Săptămâna aceasta, toată România a vorbit despre cazul Pașca.
Eu nu am putut să mă gândesc doar la un om.
M-am gândit la zecile de colegi care, în ultimii ani, mi-au spus aproape aceeași frază:
„Te rog să nu spui că ți-am povestit eu.”
Și atunci m-am întrebat…
Ce fel de sistem îi învață pe cei care ar trebui să fie vocea celor vulnerabili că primul lucru pe care trebuie să îl protejeze este propriul loc de muncă?
Postarea aceasta nu este despre vinovății.
Nu este despre procese.
Nu este despre cine are sau nu dreptate.
Este despre frica pe care am văzut-o crescând, încet, în ochii unor oameni care au ales profesia aceasta ca să ajute.
Și despre întrebarea pe care cred că ar trebui să ne-o punem cu toții:
Ce se întâmplă cu cei mai vulnerabili dintre noi atunci când oamenii care îi sprijină ajung să tacă?
Dacă ai citit până aici, te rog să răspunzi sincer la o singură întrebare.
Crezi că în România oamenii pot semnala probleme din interiorul instituțiilor fără teama că își vor pierde locul de muncă?
Da sau nu?
Vreau să citesc răspunsurile voastre. Nu doar ale asistenților sociali. Ale tuturor.
