30/11/2023
Ziua de 1 Decembrie 1918 este Ziua Naţională a României şi marchează un eveniment istoric: unirea Transilvaniei cu România. În această zi, românii de pretutindeni sărbătoresc pe stradă, la paradele militare din Alba-Iulia sau din Bucureşti, ori acasă, alături de cei dragi, Unirea. Oficial, 1 decembrie a fost declarată zi naţională prin Legea nr. 10/1990, aprobată de Parlament la 31 iulie 1990 şi publicată în Monitorul Oficial la 1 august 1990. În timpul regimului comunist, ziua naţională a fost aniversată la 23 august, când se sărbătorea „revoluţia comunistă“, de fapt, schimbarea alianţelor în Al Doilea Război Mondial.
Până în 1947, sărbătoarea naţională era marcată pe 10 Mai, când se aniversa „Ziua Regatului“. La 10 mai 1866, Carol I a intrat în Bucureşti şi a fost înscăunat principe, după o călătorie cu peripeţii din Germania. Ulterior, ziua de 10 mai a intrat în mitologia naţională, independenţa fiind proclamată, simbolic, tot la 10 mai, în 1877. În Bucureşti, an de an, festivităţile în această zi se derulau după acelaşi program, având ca spaţiu de desfăşurare Calea Victoriei, Piaţa Palatului Regal (acum Piaţa Revoluţiei), Palatul Cotroceni şi Aleea Patriarhiei. Pretutindeni în această zonă se arborau drapele tricolore, iar balcoanele se împodobeau cu ghirlande de stejar, covoare şi flori. În vitrinele prăvăliilor se aşezau portretele suveranilor şi tricolorul. Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sosiţi din provincie pentru a-l vedea pe „vodă“. Membrii Casei Regale, însoţiţi de politicienii de rang înalt, traversau oraşul dinspre Palatul Regal spre Patriarhia Română în caleşti şi automobile. Aici începeau propriu-zis festivităţile, prin oficierea unui Te Deum.
Istoria, despre ziua de 1 Decembrie 1918
Rădăcinile zilei naţionale se regăsesc la sfârşitul Primului Război Mondial. Iniţial, anul 1918 părea să nu aducă nimic bun pentru România. La Bucureşti funcţiona un guvern pro-german susţinut de regimul de ocupaţie, iar capitala ţării fusese mutată temporar la Iaşi, unde se aflau regele şi cei mai importanţi politicieni. Ţara îşi pierduse şi tezaurul, confiscat de regimul revoluţionar care preluase puterea în Rusia. Însă prima veste bună avea să vină tot din est. La Chişinău, deputaţii basarabeni din Sfatul Ţării au cerut ajutorul armatei române pentru a stăvili dezordinea care domnea în Basarabia după ce bolşevicii cuceriseră puterea. Iniţial, basarabenii îşi declaraseră independenţa faţă de Rusia, însă nu au putut controla teritoriul. Trebuiau să reziste şi acţiunii naţionaliştilor ucraineni, care militau pentru înfiinţarea unui stat al lor, care să includă şi Moldova de la est de Prut.
În cele din urmă, Sfatul Ţării a votat unirea cu România, la 28 martie 1918. Au cerut autonomie, precum şi doi miniştri în guvernul de la Bucureşti. După destrămarea Imperiului Rus, în toamna anului 1918 s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar, copleşit de înfrângerile de pe câmpul de luptă şi de criza economică. Primii care s-au mişcat au fost bucovinenii. Astfel, la 27 octombrie 1918 s-a întrunit la Cernăuţi Adunarea Naţională a Românilor, unirea cu românii din Transilvania şi Ungaria. La acel moment, liderii bucovinenilor erau destul de rezervaţi privind alipirea la România, având de înfruntat şi presiunea naţionaliştilor ucraineni. Neputând controla dezordinea generală care se instalase în provinciile Imperiului Austro-Ungar, liderii românilor bucovineni au cerut ajutor militar guvernului de la Iaşi, spre nemulţumirea ucrainenilor. În cele din urmă, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, la 28 noiembrie 1918.
După trei zile, la 1 decembrie, ultima provincie românească s-a unit cu ţara, prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. La 31 octombrie, politicienii transilvăneni înfiinţaseră Comitetul Naţional Român pentru a stabili soarta provinciei, afectată de dezordinea generală din Imperiul Austro-Ungar. Maghiarii au încercat să evite desprinderea Transilvaniei, oferind statut de autonomie teritoriului. Însă Iuliu Maniu a refuzat ferm, susţinând principiul „separării depline“ de Ungaria. Comitetul Naţional Român a convocat la 1 decembrie Marea Adunare Naţională din întreaga Transilvanie, unde erau chemaţi să participe 1.228 de delegaţi. A fost ales oraşul Alba-Iulia, în amintirea lui Mihai Viteazul şi a martiriului lui Horia, Cloşca şi Crişan. Maghiarii au sabotat fără succes desfăşurarea adunării, care a însumat 100.000 de participanţi. În urma lucrărilor, conduse de Gheorghe Pop de Băseşti, s-a emis rezoluţia unirii necondiţionate cu România. Pentru o perioadă, s-a menţinut o autonomie tranzitorie, provincia fiind condusă de Consiliului Dirigent.
După război, Marea Unire s-a aniversat la 1 decembrie, când ultima provincie locuită de români s-a alipit Regatului României.
Sărbătoarea naţională a rămas însă tot 10 mai. Ziua de 1 decembrie nu a fost marcată în mod special, având acelaşi statut ca şi 24 ianuarie, când se sărbătorea „Unirea cea mică“. În primii ani ai regimului comunist, despre Unire nu se amintea nimic, întrucât s-ar fi discutat şi despre alipirea Basarabiei (atunci, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) la România. Discursul naţionalist din perioada lui Nicolae Ceauşescu a recuperat sărbătoarea Unirii, fiind stimulate cercetările istorice despre acest eveniment.
23 August, „revoluţia antiimperialistă“
La 23 august 1944, pe când trupele sovietice erau deja la vest de Prut, Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu şi a dispus ruperea alianţei cu Germania nazistă. România se alătura Naţiunilor Unite şi, implicit, Uniunii Sovietice. În scurt timp, trupele Armatei Roşii au intrat în Bucureşti, începând procesul de sovietizare. Imediat după sfârşitul războiului, liderii Partidului Comunist au început să acorde zilei de 23 august o însemnătate mai importantă decât sărbătorii naţionale, 10 mai. După detronarea lui Mihai, la 30 decembrie 1947, ziua naţională a României a devenit 23 august. Propaganda oficială a înlăturat contribuţia regelui şi a apropiaţilor săi la înlăturarea lui Ion Antonescu. Odată cu venirea lui Ceauşescu, discursul despre 23 august suferă o nouă mutaţie, prin eliminarea rolului sovieticilor.
Atât în „perioada Dej“, cât şi în „epoca Ceauşescu“, ziua naţională a fost sărbătorită cu mare fast, atât în capitală, cât şi în localităţile de provincie. Muncitorii erau scoşi din fabrici pentru a defila pe străzile oraşelor, având asupra lor pancarte cu mesaje de pace şi de preamărire a partidului şi conducătorilor comunişti. După programul oficial, manifestanţii profitau de ziua însorită de vară pentru a participa la serbări cu mici şi bere. În ultimii ani ai „epocii Ceauşescu“ însă, s-a renunţat la parade militare. Acestea au fost înlocuite cu spectacole omagiale pe Stadionul 23 August şi adunări festive ale oamenilor muncii, impuse în toate fabricile, uzinele şi instituţiile culturale din România.
La mulți ani România, La mulți ani români de pretutindeni 🤗.
Iubesc Romania ♥️
