21/08/2026
Când o să fiu mare vreau sa mă fac ,,GIGI BECALI"
De 36 de ani vorbim despre reforme,despre economie și despre investiții, despre PIB, deficit, autostrăzi, fonduri europene, funcții și putere.
Am vorbit despre aproape orice,mai puțin despre ceea ce ar fi trebuit să fie prioritatea absolută a României: COPIII ȘI TINERII EI.
Și astăzi plătim factura,nu factura unui singur guvern sau a unui singur partid.
Este factura unei întregi societăți care, timp de 36 de ani, a confundat progresul cu înavuțirea.
Am construit vile, dar am lăsat școli să se degradeze,am cumpărat mașini tot mai scumpe, dar am acceptat ca profesorul să-și piardă prestigiul.
Am alergat după proprietăți, conturi, funcții și influență, dar am uitat să construim caractere.
Am învățat copiii să întrebe „Cât câștig?”, înainte să întrebe „Ce știu să fac?”.
Am transformat succesul într-o fotografie cu o mașină scumpă și educația într-o obligație birocratică.
Și apoi ne mirăm de societatea pe care am construit-o,ne mirăm că tinerii pleacă sau că unii nu mai cred în școală.
Ne mirăm că meseria, cartea, disciplina, munca și respectul par uneori valori din altă epocă,suntem surprinsi că profesorul pierde competiția cu influencerul, că biblioteca pierde competiția cu telefonul și că modelul omului educat pierde competiția cu modelul îmbogățirii rapide.
Dar cine le-a oferit tinerilor această lume?
Noi,generațiile adulte,noi am construit-o,am am tolerat-o, am votat-o, am administrat-o.
De aceea, înainte să arătăm cu degetul spre tineri, ar trebui să avem curajul să ne uităm în oglindă.
Un copil nu se naște cinic,nu se naște disprețuind școala sau crezând că banul este singura măsură a succesului.
Nu se naște fără respect pentru familie, comunitate, profesori, țară sau credință.
Aceste lucruri se învață sau, mai grav, nu se mai învață deloc.
Am slăbit școala și slăbit autoritatea profesorului,am relativizat meritul,am transformat prea des diploma într-o hârtie și educația într-o statistică.
Am permis ca oameni fără vocație să ajungă modele, iar oameni care formează generații să fie împinși la marginea societății.
Īmi aduc aminte ,acum ceva timp,o fetita de vreo 8 anisori ,intrebată fiind ce vrea să se facă când o să fie mare,a răspuns că vrea să se facă ,,Elena Udrea"
Poate cea mai mare greșeală a ultimelor decenii a fost că am separat educația de formarea caracterului.
Școala nu trebuie doar să producă absolvenți. Trebuie să formeze OAMENI.
Oameni care știu ce înseamnă munca,indivizi care cunosc diferența dintre drepturi și privilegii,cetațenî care respectă legea,oameni care își respectă părinții și profesorii, care își cunosc istoria, care au rădăcini, care înțeleg libertatea, dar și responsabilitatea.
Oameni care au credință, repere morale și respect pentru aproapele lor.
Pentru că o societate fără valori poate deveni mai bogată dar nu devine neapărat mai bună.
Poți avea mall-uri și să nu ai caractere,poți avea milioane de telefoane inteligente și tot mai puțină înțelepciune.
Poți avea universități și să nu ai educație,poți avea diplome și să nu ai competență.
Și trebuie să avem curajul să vorbim despre una dintre marile greșeli ale tranziției românești: explozia necontrolată a zeci de facultăți și universități private, într-o perioadă în care statul a renunțat prea ușor la exigență și la controlul real al calității. În prea multe cazuri, educația a fost tratată ca o afacere, studentul a devenit client, iar taxa de școlarizare a ajuns mai importantă decât competența dobândită la absolvire. S-au multiplicat specializări fără legătură cu nevoile economiei, s-au împărțit diplome cu o ușurință care a devalorizat însăși ideea de studiu universitar și s-a creat iluzia că o diplomă poate înlocui cunoașterea, munca și performanța. Nu existența învățământului privat este problema — universitățile private serioase își au locul într-o societate modernă — ci transformarea educației, acolo unde s-a întâmplat, într-un comerț cu diplome. România a plătit și continuă să plătească prețul acestei confuzii dintre accesul la educație și renunțarea la standarde. Când banul intră pe ușa universității înaintea meritului, pe cealaltă ușă riscă să iasă competența.
România trebuie să decidă ce vrea să fie peste 20 sau 30 de ani.
În tânărul care vrea să muncească și căruia îi oferim o șansă sau îi cerem „relații”.
În familia pe care o ajutăm să-și crească decent copiii.
În valorile pe care avem curajul să le transmitem mai departe.
Pentru că adevărata măsură a unei generații nu este averea pe care a strâns-o pentru ea însăși.
Este țara pe care o lasă copiilor ei.
