Partidul NAȚIUNE OAMENI ÎMPREUNĂ

31/08/2026

31 august, Ziua Limbii Române

Astăzi este despre limba în care am spus pentru prima dată „mamă”.
Despre limba în care am învățat ce înseamnă „acasă”, în care ne-am spus bucuriile, supărările, speranțele și, poate cel mai românesc dintre toate, dorul.

Limba română ne însoțește fără să ne gândim prea des la asta. O vorbim acasă, pe stradă, la muncă. O auzim în glasul părinților și al bunicilor. O duc cu ei românii care trăiesc la mii de kilometri distanță și o păstrează pentru copiii lor.
Și, oricât de diferiți am fi, există ceva profund care ne leagă: ne înțelegem unii pe alții prin aceleași cuvinte.

Poate că astăzi merită să ne amintim și că o limbă nu rămâne vie doar pentru că există în dicționare.
Rămâne vie prin oameni.
Prin cei care o vorbesc, prin cei care o scriu, prin părinții care o dau mai departe copiilor lor și prin românii plecați care, după ani petrecuți departe, încă spun „mi-e dor de casă” în românește.

Avem multe lucruri de îndreptat în România și multe motive pentru care, uneori, ne privim unii pe alții mai degrabă prin ceea ce ne desparte.
Astăzi putem să ne amintim și de ceea ce ne unește.
Limba română este unul dintre aceste lucruri.
Să avem grijă de ea. Și, poate, să avem mai multă grijă și de felul în care ne vorbim unii altora.

La mulți ani, limba română! 🇷🇴

29/07/2026

Astăzi, de Ziua Imnului Național, ne amintim că există simboluri care nu ne cer doar respect, ci și responsabilitate.

„Deșteaptă-te, române!” nu este doar imnul unei națiuni. Este o chemare la conștiință, la demnitate și la implicare.

NOI credem că iubirea de țară se dovedește prin ceea ce construim împreună, prin felul în care ne respectăm unii pe alții și prin curajul de a pune binele României mai presus de interesele de moment.

Astăzi ne reafirmăm angajamentul față de România și față de fiecare român: să contribuim, cu responsabilitate, integritate și respect, la o societate în care demnitatea, adevărul și solidaritatea să nu fie doar valori rostite, ci trăite.

Pentru că o NAȚIUNE puternică se clădește prin OAMENI care aleg, în fiecare zi, să fie ÎMPREUNĂ.

La mulți ani Imnului Național al României!
🇷🇴

17/07/2026

𝐎 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐁𝐮𝐥𝐠𝐚𝐫𝐢𝐚

Sau oglinda în care România refuză (încă) să se uite.

Dintru început, aduc scuze pentru cantitatea de informație, ridicată, însă în egală măsură mulțumesc 𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑜𝑟𝑖 celor care vor alege să parcurgă acest articol, integral.

Apreciez că problematicile, ridicate spre analiză, impun un traseu al argumentelor, ceva mai lung.

În realitatea actuală, practic, România rămâne, în continuare, cu un ochi ațintit (cu îngrijorare, relativ la contextul beligerant în desfășurare) înspre Ucraina și cu celălalt îndreptat (cu preocupare, relativ la avansul economic) înspre Bulgaria.

Poate că a venit vremea să privim înspre Bulgaria nu doar ca la o posibilă destinație turistică.

Nu mă grăbesc (și nici nu mă intenționez) să mă adaug celor care clamează, propagandistic sau nu, într-o mai bună sau insuficientă cunoștință de cauză, că „Bulgaria ne-a depășit”.

Cu toate că pe anumite paliere admit că s-a întâmplat, consider că o asemenea abordare ar fi totuși mult prea simplistă.

Bulgaria și România sunt două economii comparabile sub aspect regional, sub aspectul apartenenței la Uniunea Europeană și NATO, respectiv din perspectiva nivelului de dezvoltare și a provocărilor demografice.

Este interesant de observat cm Bulgaria, deși a avut provocări majore generate de instabilitatea politică repetată și alegerile succesive (nu mai puțin de 8 rânduri de alegeri parlamentare începând cu luna aprilie 2021),

a păstrat, în linii mari, câteva ancore economice:

datorie publică redusă, o fiscalitate relativ simplă și competitivă, un regim monetar disciplinat, o piață a muncii robustă, cu șomaj redus, administrații interimare care au menținut funcțiile de bază ale statului și o orientare clară spre integrarea europeană.

Prima rundă din aprilie 2021 a fost la termen; rundele ulterioare au reflectat, în esență, incapacitatea repetată de a forma sau de a menține majorități parlamentare stabile.

În aceste condiții, Bulgaria a devenit membru al zonei euro pe 1 ianuarie 2026, fiind a 21-a țară care accede în zona euro. Leva bulgară a fost înlocuită cu euro la cursul fix de 1,95583 leva/euro.

Aceasta a fost considerată o etapă majoră de integrare economică, așteptându-se creșterea investițiilor și a fluxurilor comerciale. Tranziția a fost pregătită din 2020 (intrarea în ERM II) și finalizată cu aprobări UE în 2025.

Intrarea sa în zona euro, nu rezolvă 𝑝𝑒𝑟 𝑠𝑒 problemele de productivitate, venituri, administrație sau inegalitate regională, însă oferă o ancoră instituțională suplimentară:

elimină riscul valutar față de euro,

generează o credibilitate financiară mai mare, ceea ce atrage reducerea costurilor ocazionate de împrumuturi,

întărește cadrul de politică economică,

conduce către o integrare europeană mai profundă

și creează o mai mare protecție instituțională într-o regiune volatilă.

Trebuie menționat că România pornește de la o economie mai mare și cu un potențial important — piață internă mai amplă, resurse, industrie, servicii IT și o poziție strategică relevantă la Marea Neagră.

Prin urmare, se remarcă aceea că problema centrală nu este lipsa potențialului, ci dezechilibrul fiscal acumulat, dublat de criza politică accentuată.

Dezechilibrul bugetar ridicat obligă statul să combine creșteri de taxe cu limitarea cheltuielilor și cu o administrare mai strictă a bugetului. Această corecție, deși necesară, vine într-un moment dificil pentru economie, cu efecte uneori insurmontabile pentru populație.

România se află, într-o etapă de consolidare fiscală. Diferența este relevantă pentru costul finanțării, încrederea investitorilor și spațiul de manevră în perioade de criză.

Ca atare, Pentru România, poate că „lecția” oferită de Bulgaria este mai degrabă că 𝐝𝐢𝐬𝐜𝐢𝐩𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐛𝐮𝐠𝐞𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐳𝐚̆, nu atunci când piețele, Comisia Europeană și costurile de împrumut o impun.

𝐈𝐚𝐫 𝐚𝐝𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐳𝐨𝐧𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨, 𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐞𝐦𝐩𝐥𝐮, 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐮𝐧 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯 𝐬𝐢𝐦𝐛𝐨𝐥𝐢𝐜: 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐬𝐭𝐞𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐢𝐧𝐟𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥𝐚𝐭𝐚̆, 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐢 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞.

Concluzia nu este neapărat că una dintre țări „a câștigat”, iar cealaltă „a pierdut”.

Însă Bulgaria arată că stabilitatea macroeconomică poate fi păstrată chiar și într-un context politic instabil,

în timp ce România arată că o economie cu potențial ridicat poate deveni vulnerabilă dacă deficitele sunt lăsate prea mult timp fără corecție.

Bulgaria a depășit România în rațiuni de paritate a puterii de cumpărare și nu numai.

𝐈̂𝐧 𝐜𝐢𝐟𝐫𝐞, 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐚𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝟐𝟎𝟐𝟓:

Bulgaria a înregistrat o creștere reală a PIB de 3,2%, în timp ce România a realizat o creștere de 0,9%;

Prognoza de creștere a PIB pentru 2026: Bulgaria 2,8%/România 0,6%;

Inflația atinsă în 2025: Bulgaria 3,5%/România 7,3%;

Nivelul șomajului: Bulgaria 3,5%/România 6,1%;

Deficitul bugetar: Bulgaria 3,5%/România 7,9% (estimat);

Datorie publică raportat la PIB: Bulgaria sub 30%/România 59,3%;

De asemenea, în Bulgaria, unul dintre cei mai importanți factori - taxarea muncii, este de 35% vs 43-47% în România.

În Bulgaria, impozitul pe profit este de 10%, iar impozitul pe dividende este 5%,

în timp ce la noi impozitul pe profit este de 16%, impozitul pe dividende este tot 16%, după care, într-un anumit algoritm se aplică încă 10% CASS.

Realitatea momentului relevă că Bulgaria atrage investiții cu 40% mai mari decât România, grație unui pachet fiscal mai prietenos și predictibil și datorită faptului că a școlit eșaloanele 2 și 3 din ministere cu specialiști din Germania, din Uniunea Europeană și de la Banca Mondială.

Poate, inclusiv la acest capitol, se inspiră întrucâtva și clasa politică din România, în sensul în care a venit vremea să promovăm în funcții oameni pregătiți, integri, cu dorința reală de a se implica și care să fie în măsură să găsească un răspuns funcțional provocărilor actuale.

Avem în vedere două destine europene, între ancorarea pragmatică a Bulgariei în zona euro și mirajul norocului istoric (ce pare că ne părăsește), specific României.

𝐈̂𝐧 𝐭𝐨𝐭 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐭𝐢𝐦𝐩, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐨𝐛𝐬𝐞𝐫𝐯𝐚𝐭 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐥 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐮𝐫𝐠𝐞 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐬𝐮𝐛 𝐚𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐱𝐭𝐮𝐥 𝐠𝐞𝐨𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐧𝐢𝐮:

𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐚 𝐬̦𝐢 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 𝐚𝐮 𝐫𝐚̆𝐦𝐚𝐬 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐚𝐬̦𝐢 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧𝐞.

𝐒𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐚 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐨 „𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐚̆” 𝐜𝐨𝐢𝐧𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆?!

𝐂𝐞𝐥𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐮𝐫𝐠 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐜𝐥𝐢𝐦𝐚𝐭 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐝 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐫𝐭, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞:

𝐆𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐝𝐞𝐦𝐢𝐬 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐦𝐨𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐳𝐮𝐫𝐚̆.

𝐆𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐚 𝐬̦𝐢-𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐡𝐞𝐢𝐚𝐭 𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚 𝐝𝐞𝐦𝐢𝐬𝐢𝐞𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐦𝐢𝐞𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢.

𝐆𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐝𝐞𝐦𝐢𝐬 𝐝𝐞 𝐑𝐚𝐝𝐚 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐊𝐢𝐞𝐯. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐞 𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐬̦𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐙𝐞𝐥𝐞𝐧𝐬𝐤𝐢.

Așa încât, privirea spre Bulgaria nu trebuie să se oprească doar la criteriul economic.

Decizia recentă a Sofiei de a se distanța de Coaliția de Voință, invocând necesitatea unei inițiative diplomatice puternice în locul prelungirii sprijinului militar, pune în discuție o întrebare legitimă pentru întreaga Europă: cm putem susține cu adevărat Ucraina, fără ca obiectivul păcii să dispară din orizontul politic?

Pentru România, poate că răspunsul nu ar trebui să fie nici abandonarea Ucrainei, nici iluzia că războiul se poate încheia prin declarații generale, lipsite de substanță și poate chiar de interes real pentru dialog.

Integritatea teritorială a Ucrainei (susținută 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑒𝑠𝑠𝑖𝑠 𝑣𝑒𝑟𝑏𝑖𝑠 inclusiv de către Bulgaria), dreptul său la apărare și securitatea flancului estic al NATO, rămân interese directe ale României, ale întregului flanc estic și ale Europei în ansamblul său.

Pe de altă parte, nici o pace impusă prin forță sau prin epuizarea părții ce face obiectul agresiunii inițiale, nu ar fi o pace durabilă; ar prefigura, cel mai probabil, o nouă criză.

Însă susținerea Ucrainei și diplomația nu sunt (deloc) idei incompatibile.

Dimpotrivă, o politică matură trebuie să le mențină împreună: apărarea principiilor de drept internațional, descurajarea agresiunii și, în același timp, construirea unor canale credibile și consistente de negociere.

România poate (și trebuie) să pledeze în formatele UE și NATO, la care este parte, pentru ca eforturile de natură militară, economică și umanitară să fie însoțite de o strategie diplomatică adaptată imperativelor momentului, cu obiective clare și cu garanții de securitate verificabile.

𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐧𝐮𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐥𝐨𝐜𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚 𝐢𝐞𝐬̦𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐥𝐢𝐜𝐭. Nu este suficient ca părțile să se așeze la masă; trebuie să existe disponibilitatea de a respecta angajamentele, de a opri escaladarea și de a fi acceptate mecanisme de verificare.

La fel de important, mediatorii și actorii externi trebuie să urmărească un acord viabil, 𝐧𝐮 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧 𝐥𝐮𝐧𝐠 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐥𝐢𝐜𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢.

𝐃𝐫𝐞𝐩𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚̆𝐦 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐮𝐩𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐚𝐯𝐢𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆, 𝐝𝐞 𝐨 𝐦𝐚𝐧𝐢𝐞𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚𝐮 𝐚𝐥𝐭𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐣𝐮𝐫𝐮𝐥 𝐫𝐚̆𝐳𝐛𝐨𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐚𝐜𝐨𝐫𝐝𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐩𝐚̆𝐜𝐢𝐢 𝐫𝐚𝐩𝐢𝐝𝐞 𝐬̦𝐢 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞.

Dar această întrebare trebuie formulată în mod responsabil, fără teorii nedovedite despre intenții ascunse. Mai util ar fi să cerem transparență asupra obiectivelor, responsabilitate politică și o diplomație evaluată prin rezultate: 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚𝐦𝐚̂𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐯𝐢𝐨𝐥𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐨𝐩𝐮𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞𝐢 𝐜𝐢𝐯𝐢𝐥𝐞, 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐩𝐚𝐜𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐫𝐞𝐠𝐚̆𝐭𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐮𝐫𝐦𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐫𝐚̆𝐳𝐛𝐨𝐢.

România nu trebuie (și sper să nu fie nevoită) să aleagă între solidaritate și pace. Are nevoie de amândouă: solidaritate lucidă și o voce europeană mai activă pentru o ieșire negociată, justă și sustenabilă din război.

Dincolo de considerente ce țin (poate) de resorturi de subiectivitate, subzistă totuși întrebarea dacă nu cumva inclusiv României i-ar fi mai bine aderând, fie și în parte, la mai multă rigoare, consecvență, căutându-și interesele cu o mai mare doză de pragmatism în politica externă și, deloc în ultimul rând, luând aminte la „lecția” de disciplină fiscală a Bulgariei?!

02/07/2026

În momente de cumpănă pentru România, liderii au datoria nu doar să ia decizii, ci și să explice, să argumenteze și să își asume public pozițiile pe care le susțin.
În acest spirit, vă invităm să citiți analiza semnată de președintele Partidului NAȚIUNE OAMENI ÎMPREUNĂ, o perspectivă asupra actualei crize politice, a responsabilității instituționale și a nevoii de a așeza interesul național deasupra oricărui calcul politic.
Credem că România are nevoie de lideri care construiesc prin dialog, responsabilitate și consecvență.

𝐕𝐚𝐜𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞!

În mod evident, “îndemnul” amar este adresat cu precădere parlamentarilor politicarzi, implicați în mod direct sau indirect în operațiunea de demitere a Guvernului.

Se știu ei bine care sunt și, în linii mari și foarte mari, îi știm și noi.

În mod ironic (ca să nu scriu: paradoxal), îndemnul nu este valabil, însă, pentru membrii guvernului demis.

Am în vedere puținii miniștri care au rămas la datorie, după demisiile miniștrilor PSD, firește,

fiind nevoiți să îi suplinească inclusiv cu privire la portofoliile de care se “îngrijeau” aceștia.

De ce nu este valabil și în ceea ce îi privește?

Pentru că demiși fiind, dar în continuare “sub imperativul mandatului interimar și urgențelor pe care le reclamă momentul”,

veghează la funcționarea instituțiilor statului, la respectarea execuției bugetare și la implementarea reformelor considerate esenţiale pentru menţinerea finanţărilor europene.

Cineva trebuie să o facă.

În tot acest climat dominat de marasm, cineva trebuie să facă dovada unei minime responsabilități.

Acestea fiind scrise, sper că veți fi în acord cu mine cu privire la faptul că m-am referit la o (veritabilă) operațiune de demitere.

Argumentul (poate) cel mai puternic este configurat de numărul covârșitor de voturi exprimate în Parlament în favoarea moțiunii de cenzură,

nu mai puțin de 281 de voturi pentru, coincidență sau nu, exact numărul de voturi cu care a fost demis și premierul Florin Cîțu în octombrie 2021.

Moţiunea de cenzură a devenit astfel momentul care a oficializat destrămarea majorităţii parlamentare şi a deschis, practic, procesul de reconfigurare/dezagregare politică.

“Grație” inițiatorilor moțiunii, România este în criză politică încă din data de 20 aprilie, moment în care PSD i-a retras sprijinul politic premierului liberal Ilie Bolojan,

iar pe data de 23 aprilie, miniștrii partidului condus de către Sorin Grindeanu și-au depus demisiile.

Ulterior, pe data de 5 mai, moțiunea de cenzură depusă (consecvent) de PSD și AUR a trecut de Parlament,

drept care, Guvernul Bolojan a căzut la doar 11 luni de la învestire.

În ziua în care Guvernul a fost demis, președintele României,

de evoluția căruia s-au legat multe speranțe ale românilor, atunci când i-au acordat votul de încredere,

aproape imperturbabil (mult prea calm ca să nu gândim că nu a fost defel deranjat de actul demiterii), a declarat: „𝑉𝑜𝑚 𝑎𝑣𝑒𝑎 𝑢𝑛 𝑛𝑜𝑢 𝐺𝑢𝑣𝑒𝑟𝑛 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑟𝑒𝑧𝑜𝑛𝑎𝑏𝑖𝑙”.

Sigur, este de discutat ce anume înțelegem fiecare prin: “𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑟𝑒𝑧𝑜𝑛𝑎𝑏𝑖𝑙”;

timpul fiind o noțiune relativă, la fel de relativă este și curgerea lui…

Revenind la subiectul relevat în titlul acestui articol,𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐩𝐚̂𝐧𝐝 𝐝𝐞 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢, 𝟏 𝐢𝐮𝐥𝐢𝐞,

în plină criză politică, în circumstanțele coerente ale unor crize suprapuse, inclusiv de natura celor care țin de securitate în sens extins,

𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐢𝐢 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢, între care, exact aceia care au contribuit la generarea și menținerea acestei crize politice,

𝐨𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥, 𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 𝐯𝐚𝐜𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆.

În acest context, majoritatea publicațiilor de profil, multe dintre televiziunile mainstream, jurnaliști cu experiență,

au propagat ideea potrivit căreia,

𝑐𝑙𝑎𝑠𝑎 𝑝𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑎𝑐𝑡𝑢𝑎𝑙𝑎̆ 𝑠̧𝑖 𝑙𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑖𝑑𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑝𝑎𝑟𝑙𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑒𝑚𝑜𝑛𝑠𝑡𝑟𝑒𝑎𝑧𝑎̆, 𝑑𝑖𝑛 𝑛𝑜𝑢, 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑙𝑒 𝑝𝑎𝑠𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑛𝑡̧𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑒𝑡𝑎̆𝑡̧𝑒𝑛𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑟𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖, 𝑑𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑖𝑢𝑙 𝑙𝑜𝑟 𝑧𝑖𝑙𝑛𝑖𝑐, 𝑑𝑒 𝑏𝑢𝑛𝑎̆𝑠𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖-𝑎𝑢 𝑣𝑜𝑡𝑎𝑡.

Atât doar că în cazul de față, găsesc că generalizarea este nedreaptă, măcar și relativ la argumentele etalate 𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎.

Poate mai mult ca oricând se impune să facem distincția, o dată pentru totdeauna, între politicarzi, politicieni, oameni politici și... (poate chiar) oameni de stat.

Dincolo de dezbaterile interminabile pe marginea reformelor necesar a fi adoptate/implementate în administraţia publică locală, judeţeană şi centrală,

𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐱𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐚 𝐠𝐞𝐬𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐝𝐚𝐭𝐚 𝐝𝐞 𝟑𝟏 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟐𝟎𝟐𝟔 𝐚 𝐭𝐮𝐭𝐮𝐫𝐨𝐫 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭̧𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐏𝐥𝐚𝐧𝐮𝐥 𝐍𝐚𝐭̧𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐑𝐞𝐝𝐫𝐞𝐬𝐚𝐫𝐞 𝐬̧𝐢 𝐑𝐞𝐳𝐢𝐥𝐢𝐞𝐧𝐭̧𝐚̆, 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐧𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐜𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐞𝐢 𝐧𝐚𝐭̧𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞,

𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞 𝐝𝐨𝐮𝐚̆ 𝐥𝐮𝐧𝐢, 𝐥𝐚 𝐏𝐚𝐥𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐕𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐧𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐮𝐧 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧 𝐜𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧𝐞, 𝐢̂𝐧𝐯𝐞𝐬𝐭𝐢𝐭 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐯𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆𝐭̧𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞.

𝐒𝐢𝐭𝐮𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐠𝐫𝐚𝐯𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐜𝐚̂𝐭 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐱𝐭, 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐦𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐨𝐩𝐭𝐚 𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐧𝐭̧𝐞 𝐝𝐞 𝐮𝐫𝐠𝐞𝐧𝐭̧𝐚̆ 𝐬̧𝐢 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐦𝐨𝐯𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐢𝐞𝐜𝐭𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐬𝐥𝐚𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐞𝐬𝐞𝐧𝐭̧𝐢𝐚𝐥𝐞, 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚̆ 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐠𝐞𝐬𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭̧𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐞, 𝐜𝐚̂𝐭 𝐬̧𝐢 𝐢̂𝐧𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐣𝐚𝐥𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐏𝐍𝐑𝐑, precum şi continuarea reformelor convenite cu partenerii europeni.

Pentru a înțelege cu ce ne confruntăm, este de semnalat aceea că în situaţii deloc izolate, parlamentarii PSD, formaţiune politică aflată (la acea vreme) la guvernare, au votat alături de opoziţie, transformând moţiunile simple, din simple instrumente politice, în adevărate sancţiuni parlamentare la adresa miniştrilor din guvernul din care făceau parte inclusiv social-democraţii.

Vrând-nevrând, însă, în tot acest timp, prin insistențele miniștrilor demiși, Parlamentul a reuşit totuși să adopte o serie de proiecte legislative considerate esenţiale pentru implementarea reformelor asumate prin PNRR, pentru consolidarea fiscală şi pentru continuarea investiţiilor publice,

respectiv acte normative referitoare la apărare şi securitate, în contextul angajamentelor asumate de România în cadrul NATO şi al deteriorării mediului regional de securitate.

Cu titlu de exemplu, Dragoș Pîslaru - Ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene,

(suplinind inclusiv Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale, prin “grija” ministrului demisionar al PSD),

ne informa, zilele trecute, cu privire la faptul că într-un singur an, în perioada iunie 2025 – iunie 2026, România a atras bani europeni în valoare de 10 miliarde de euro, un record absolut pe fonduri europene atrase vreodată într-un interval de 12 luni consecutive.

În același interval, s-a reușit triplarea absorbției pe fondurile de coeziune: de la 3.279.387.099 euro, în anul precedent, la 10.418.362.085 euro, la momentul actual,

mai exact, un plus de 7.138.974.986 euro,

drept care, după mulți ani, România se află astăzi pe locul 2 în Uniunea Europeană în ceea ce privește sumele nete absorbite, în ciclul financiar actual, contractarea atingând pragul de 97%, cu perspective de 100%.

Relativ la PNRR, au fost atrase sume brute de 2.620.279.973 euro, aferente cererii de plată nr. 4,

respectiv încă 350.692.010 euro, pe cererea de plată nr. 3.

Un total de 2.970.971.983 euro.

𝐏𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐜𝐢𝐟𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐫𝐞𝐜𝐢, însă acestea relevă aspectul esențial conform căruia în condiții de dificultate extremă, agitație neproductivă, disoluție, totuși oamenii aceștia își fac treaba și asigură funcționarea statului.

Pentru că se tot clamează pe acest subiect, investițiile din bani europeni au ajuns, în acest fel, să reprezinte (practic) 76% din investițiile publice ale României, contribuție esențială în reducerea deficitului bugetar

și acesta situat la jumătatea celui de anul trecut, în perioadă comparabilă, pe primele 5 luni (1,75% față de 3,4%).

Lipsa unei politici autohtone a bunului-simț sau a bunului-simț în politică,

lipsa unei longevități instituționale corecte, ce a atras după sine

lipsa unei coerențe strategice naționale,

ne apropie periculos de statutul de țară în plin colaps intern,

cu consecințe potențiale dramatice.

La 36 de ani de la Revoluție, ne vedem nevoiți să recunoaștem că România nu a reușit încă să (își) configureze un sistem instituțional funcțional, cu stat de drept, cu veritabile și coerente formule de control democratic.

Economistul-șef al Băncii Naționale a României - dl Valentin Lazea, avertizează că România traversează una dintre cele mai dificile perioade din punct de vedere macroeconomic.

În opinia domniei sale, soluția este asumarea unui acord politic pe termen lung, care să depășească ciclurile electorale, cu ținte clar stabilite, care, odată atinse, să fie respectate de orice guvern, indiferent de coloratura ideologică.

𝐈̂𝐧 𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐮𝐯𝐢𝐧𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬̦𝐭𝐢𝐞𝐧𝐭𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆, 𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐢𝐦𝐩𝐞𝐫𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚̆, 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆, 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐃𝐞𝐜𝐥𝐚𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐒𝐧𝐚𝐠𝐨𝐯.

Să fie capabilă, oare, actuala clasă politică, de reeditarea unui asemenea angajament lucid și profund responsabil?!

Între timp, unele formațiuni politice propun o formulă de guvern, să scriem funcțională și (cât de cât) responsabilă, cu linii de lucru clare,

o altă formațiune politică propune ideea „asumării” actului de guvernare, însă fără constrângeri, potrivit filozofiei (ca să nu scriu: metehnelor) atât de cunoscute, nouă tuturor,

iar altă formațiune clamează după alegeri anticipate.

Avem un interimat la cârmă, o furtună în desfășurare și un echipaj în concediu.

Vacanță plăcută, România... dacă mai poți!

26/06/2026

26 Iunie – Ziua Drapelului Național al României

Există simboluri care își poartă singure semnificația, prin memoria pe care o întruchipează și prin valorile pe care le transmit din generație în generație. Drapelul Național al României este unul dintre acestea.

Tricolorul ne însoțește deopotrivă în momentele de cumpănă și în cele de împlinire. El exprimă continuitatea statului român, aspirația către libertate, demnitatea unei națiuni și responsabilitatea pe care fiecare generație o poartă față de moștenirea primită și față de cea pe care o va lăsa celor care îi vor urma.

A cinsti Drapelul Național înseamnă mai mult decât un gest ceremonial. Înseamnă a păstra vie conștiința apartenenței la aceeași comunitate națională, întemeiată pe respectul față de instituțiile statului și față de valorile care dau substanță unei societăți democratice: libertatea, solidaritatea, responsabilitatea și binele comun.

În această zi, adresăm tuturor românilor un gând de prețuire și încredere. Dincolo de diferențele firești de opinii sau de opțiuni, rămâne ceea ce ne unește: respectul pentru România și datoria de a contribui, fiecare prin propria lucrare, la viitorul ei.

Cinstim astăzi Drapelul Național al României, simbol al identității, demnității și continuității noastre ca națiune.

15/06/2026

𝐒𝐞𝐦𝐧𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐝𝐢𝐬𝐭𝐫𝐮𝐠𝐞𝐫𝐞

"𝐼̂𝑛 𝑗𝑢𝑟𝑢𝑙 𝑜𝑟𝑒𝑖 10:25, 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑑𝑒𝑡𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡 𝑢𝑛 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑑𝑖𝑠𝑡𝑟𝑢𝑔𝑒𝑟𝑒."

Reamintesc că acesta a fost unul dintre mesajele autorităților cu privire la drona ce a explodat în Constanța, în urmă cu câteva zile.

Să sperăm că "semnalul" de autodistrugere, nu este propagat de o manieră coerentă (am putea scrie) în primul rând în planul intern.

De ce revin asupra acestui subiect, tocmai astăzi?!

În cursul zilei de ieri, o frumoasă zi de duminică, condiții propice (ai fi zis) pentru timp de calitate, tihnă și relaxare, președintele României – dl Nicușor Dan a decis să dinamizeze sfârșitul de săptămână (sau ar fi trebuit să scriu: “să dinamiteze”?), anunțând, într-un elan logic și decizional propriu, desemnarea unui nou candidat la funcția de premier,

înțelegând, cu acel prilej, de la domnia sa, aceea că dl Eugen Tomac, până la acel moment, dumnealui însuși, premier desemnat, și-a depus mandatul.

Propunerea este o premieră pentru 𝑑𝑒𝑚𝑜𝑐𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 românească, întrucât este pentru prima dată când președintele României desemnează pentru funcția de premier un membru al unui partid politic, fără ca desemnarea să fie rodul unei consultări prealabile cu partidul în discuție, din care să rezulte opțiunea formațiunii politice pentru acea persoană,

nemaivorbind despre momentul pe care îl parcurge România, acela al unor crize suprapuse și prelungite.

Dincolo de multe alte potențiale implicații, inclusiv de natură constituțională (având în vedere desemnarea ce a succedat unei alte desemnări ce nu a fost urmată de alte consultări cu partidele politice; sunt voci potrivit cărora președintele ar fi trebuit să inițieze o altă rundă de consultări, înaintea unei noi nominalizări),

intervin chestiuni de principiu, care nu exclud (defel) o acțiune de tip imixtiune, din partea președintelui, nepermise la acest nivel, mai ales în condițiile în care președintele în exercițiu al României se impune să facă dovada echidistanței și a loialității față de principii.

Altminteri, în clipa în care desemnarea premierului devine rezultatul unei decizii unilaterale, luate în lipsa consultării tuturor actorilor implicați și (poate) fără intenția reală de a asigura/construi un consens politic,

se poate aprecia că sunt serios amenințate echilibrele instituționale, iar noțiuni ca legitimitatea politică, respectiv logica reprezentării parlamentare, sunt puse sub semnul întrebării.

Precedentul, mai ales la acest nivel și mai ales într-un asemenea moment, poate deveni periculos.

În tot acest timp, niciun cuvânt, din partea președintelui Nicușor Dan, despre formațiunea politică/politicienii care au declanșat această criză guvernamentală,

(pentru a înlătura orice potențial de confuziune, mă refer la inițiatorii moțiunii de cenzură).

La momentul acesta mai sunt doar câteva săptămâni până ce se va împlini termenul limită până la care mai putem accesa fonduri din PNRR, iar România nu are de săptămâni bune un guvern cu puteri depline și nici nu se întrevede prea curând un asemenea scenariu.

De parcă toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, un partid parlamentar solicită tot mai vocal, alegeri anticipate și sunt voci care alimentează, de ceva vreme, ideea suspendării președintelui,

iar președintele acționează într-un fel în care, în mod paradoxal, am putea scrie că legitimează asemenea narațiuni.

Cine să fie acei oameni din exteriorul (sau, mai degrabă, din interiorul României), acele forțe din exteriorul (sau, poate în egală măsură, din interiorul României) care să își dorească într-atât de mult ca țara noastră să parcurgă o asemenea (și extrem de periculoasă) degringoladă?!

Revenind la titlul acestei postări, la finele lunii mai, respectiv la începutul lunii iunie, la interval de doar câteva zile, de la un incident la altul, pe teritoriul României, au zburat nestingherite, o dronă aeriană, respectiv, în cel de-al doilea caz, o dronă maritimă,

fiecare dintre acestea, în final, explodând.

În ambele situații, puțin a lipsit să ne confruntăm cu o tragedie.

În ambele situații, răspunsul autorităților a relevat incoerență legislativă și instituțională, lanțul de comandă, coordonarea și procedurile fiind neclare, drept care responsabilitatea a fost pasată de la Garda de Coastă, la Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța și până la poliție, apărare, protecție civilă, etc.

Doar cu titlu de exemplu, cu un grad ridicat de certitudine, drona care a explodat în Constanța a fost descoperită în jurul orei 6 dimineața, iar ISU, potrivit comunicatelor oficiale, a aflat în jurul orei 10:00, aproximativ 4 ore mai târziu.

Este adevărat că normele de drept internațional și regulile de angajare fac ca sistemele de apărare clasice să deschidă focul numai când sunt îndeplinite anumite condiții, iar militarii români nu au voie să tragă preventiv peste frontieră, în spațiul aerian al Ucrainei, spre exemplu.

Aceștia trebuie să aștepte ca drona să pătrundă efectiv în spațiul aerian românesc, condiții în care, prin regulile de angajare stabilite, comandanții militari sunt obligați să aplice principiul prudenței, deschizând focul doar dacă traiectoria dronei reprezintă un pericol iminent pentru populație sau infrastructura critică.

Dar cu toate că trebuie conștientizat permanent faptul că riscul producerii de daune colaterale, ca urmare a acțiunilor militare este major, iar timpul de reacție al militarilor este extrem de scurt (din cauza limitărilor de ordin tehnic sau aspectelor procedurale),

la fel de adevărat este că soluția cu cel mai scăzut risc colateral posibil pentru distrugerea unor astfel de drone (Geran) este reprezentată de utilizarea dronelor interceptoare, iar până în prezent, din motive pe care nu le cunoaștem, factorii de decizie din România nu au evaluat corect situația de securitate de la frontieră și/sau nu au înțeles urgența adaptării tehnologice,

iar cei care au înțeles, asumă riscuri personale și profesionale consistente tocmai pentru a promova proiecte responsabile de înzestrare, sporire a capacităților industriale naționale, accesare de fonduri europene, construire de structuri și mecanisme coerente de reziliență.

În mod ironic, în urmă cu un an, România propunea construirea unui hub european de securitate maritimă la Constanța.

De atunci și până în prezent, nu s-a materializat încă nimic în acest sens.

Se cuvine a fi menționat înclusiv faptul potrivit căruia statul român nu are același tip de jurisdicție asupra Zonei Economice Exclusive, cm are asupra teritoriului național, iar Zona Economică Exclusivă nu este acoperită de garanții NATO.

Experții militari semnalează că România are nevoie urgent de capabilități (ambarcațiuni multirol, roboți) pe care nici Forțele Navale, nici Garda de Coastă, nu le dețin în prezent.

Cele două incidente, recente, cu drone, ne-au arătat de o manieră clară și profund îngrijorătoare cât de vulnerabili suntem ca țară, cât de expuși suntem ca cetățeni, în România actuală!

Întârzierile și blocajele inadmisibile în consolidarea rezilienței frontierei, a infrastructurilor critice, a securității maritime, ne vulnerabilizează, pe zi ce trece mai mult, în condițiile unui climat extern complicat, periculos, cu un punct de fierbere, extrem de ridicat, atins.

Ceea ce este de natură să ne îngrijoreze cu adevărat nu este doar lipsa de resurse, ci și decalajul dintre resursele pe care le avem și viteza cu care le transformăm în capabilități concrete și adaptate la realitatea de la frontieră.

Pe fondul acesta de lipsă acută de agilitate instituțională și, implicit, de fragilitate extinsă, cu un guvern interimar, fără anvergură decizională,

cu un președinte care asumă acțiuni/declarații din ce în ce mai discutabile, unele dintre acestea, de neînțeles,

și mai ales câtă vreme ritmul decizional și asumarea riscurilor operaționale rămân adeseori în urma evoluției amenințărilor, nu doar cetățenii României se simt vulnerabili, ci și aliații cu care încă întreținem diverse forme de parteneriat.