12/03/2026
𝐁𝐥𝐞𝐬𝐭𝐞𝐦𝐮𝐥 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞𝐢?!
Vă mulțumesc, încă dintru început, pentru răbdarea de a parcurge acest articol, apreciind că subiectul este unul mult prea important pentru a fi tratat succint.
Sunt momente, la scara istoriei, în care o țară, prin vectorii săi de putere, este constrânsă (să sperăm că nu blestemată) să ia decizii.
În cursul zilei de ieri, după ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, în Parlamentul României s-a votat favorabil pe marginea solicitării Statelor Unite de a amplasa pe teritoriul României tehnică militară și soldați pentru operațiuni militare în Iran.
Inițial, din declarația președintelui Nicușor Dan, „am înțeles” că cererile americane se referă la acțiuni logistice și defensive. Între timp, apar informații care nu exclud staționarea unor avioane de luptă.
Acesta este contextul.
Implicațiile potențiale de pe urma acestui demers? Imense!
Într-un viitor tot mai incert, tot acest evantai de implicații, se va fi dovedit a fi în favoarea României sau, mai degrabă, în defavoarea României?!
Având în vedere că Iranul deține rachete balistice care pot ajunge și în România și având în vedere că Iranul poate interpreta poziția României ca fiind un act de intervenție în acest context beligerant, este țara noastră într-un pericol?!
Istoria ne va arăta. Sau, după caz, ne va corija și/sau ne va sancționa.
Probabil că nimeni nu este cu adevărat în măsură să ofere un răspuns cert, incontestabil.
În măsura în care am fi în pericol, întrebarea imediată, care se degajă, este cine ne-ar apăra?! Statele Unite?! La fel cm au „apărat” și transporturile din aceste zile, din Strâmtoarea Ormuz?!
Sper ca în interiorul CSAT (și nu numai) să se fi reflectat îndeajuns și cu temeinicie la toate chestiunile mai sus enunțate.
Altfel, toată această polarizare națională pe un subiect, nu este un element de noutate.
Ce mă nedumerește, însă, este poziționarea potrivit căreia decizia României este adecvată, salutară, în timp ce aceiași domni apreciază ca fiind la fel de bună (în rațiuni de oportunitate, desigur) și decizia Spaniei, care a cerut eliberarea bazelor de pe teritoriul acesteia.
La acest capitol, mărturisesc că mă găsesc profund nedumerit, neînțelegând cm pot fi la fel de valabile, avantajoase, două decizii de sens contrar, cu privire la același context?!
O altă chestiune relativ la care încă nu am identificat un răspuns, este cm decizia României, de acceptare a echipamentelor și avioanelor de alimentare americane, are un caracter defensiv, câtă vreme alimentează avioane de atac asupra Iranului?!
În mod obiectiv, dumneavoastră cm vă raportați la toate aceste elemente? În condițiile date, putem obiectiva mai degrabă o tranziție defensivă sau mai degrabă o tranziție ofensivă?
Pot fi “vândute” ca fiind cu adevărat defensive, operațiunile care urmează a fi desfășurate pe teritoriul României, în condițiile în care Statele Unite au început acest război în care se pierd vieți omenești, mor civili nevinovați, cu “scopul” declarat de a preveni nici ele nu mai știu ce anume și în condițiile în care în urmă cu doar câteva luni anunțaseră triumfalist că au distrus programul nuclear iranian?!
(Acest război, desigur, îl puteți denumi ca fiind operațiune specială, incursiune militară etc., însă știm cu toții despre ce vorbim).
Se tot vorbește despre obligațiile ce ne revin în interiorul parteneriatului strategic cu SUA.
Dar aceste obligații nu sunt mutuale?
În urmă cu doar câteva luni, când soldații americani erau retrași de pe teritoriul României, aceste obligații erau "suspendate"?
Pe cale de consecință, ar trebui să înțelegem că în interiorul unui asemenea "parteneriat strategic”, obligațiile asumate operează pur conjunctural, strict în funcție de interesul uneia dintre părți?
În interiorul acestui “parteneriat” extins, Statele Unite au înțeles să se consulte cu ceilalți parteneri din interiorul Uniunii Europene, spre exemplu, din perspectiva pericolelor ce subzistau ca urmare a unui asemenea demers militar,
sub aspectul vulnerabilizării pe scară largă a economiilor, ca urmare a creșterii necontrolate a prețului petrolului și nu numai?
Sau au acționat, cinic, doar din unghiul intereselor proprii?
Mai putem discuta, în aceste condiții, despre un (real) parteneriat?
Sunt întrebări, deloc simple (însă perfect legitime și adresabile), ale căror potențiale răspunsuri, sunt încă și mai complicat de formulat.
Nu știu, însă, dacă mai avem vreme pentru ipocrizie, ambiguitate strategică, aceasta ca să nu scriem despre erori strategice (fundamentale).
Fostul președinte al României – Traian Băsescu, spunea deunăzi că România ar trebui să ceară și să negocieze ceva la schimb.
Să înțelegem că, într-un asemenea context sensibil, beneficiile potențiale atârnă mai relevant în taler, prin comparație cu riscurile potențiale?!
Pentru context, propun să ne reamintim împreună despre aceea că dl Traian Băsescu este cel care în 2004, în timpul campaniei prezidențiale, opta în mod explicit pentru "Axa București - Londra - Washington",
pentru ca, în ianuarie 2010, la începutul celui de-al doilea mandat, în cadrul discursului ținut în fața șefilor misiunilor diplomatice (acreditati la București),
să etaleze o retorică mai puțin atlantistă, rostind o frază care a surprins audiența la acea vreme: „𝒐 𝒑𝒓𝒊𝒆𝒕𝒆𝒏𝒊𝒆 𝒅𝒂̆𝒊𝒏𝒖𝒊𝒆𝒔̦𝒕𝒆 𝒂𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒂𝒎𝒃𝒊𝒊 𝒑𝒂𝒓𝒕𝒆𝒏𝒆𝒓𝒊 𝒔̦𝒕𝒊𝒖 𝒔𝒂̆ 𝒅𝒂̆𝒓𝒖𝒊𝒂𝒔𝒄𝒂̆”.
Arc peste timp, dar și așezând lucrurile în perspectivă, credeți că opțiunea din 2004, manifestată fără rezerve (și cumva, de o manieră excluzivă) de către fostul președinte Traian Băsescu, a angajat România pe un traseu în egală măsură prielnic, dar și ferit de pericole?!
Pentru comparabilitate, vă rog să îmi permiteți să (re)aduc în atenție două exemple de conduită: cel al Turciei și cel al Spaniei.
În actualul context geopolitic extrem de tensionat din Orientul Mijlociu, politica Turciei privind baza aeriană de la Incirlik (unde se regăsește arsenal nuclear), respectiv cu privire la baza Kurecik (bază radar), este caracterizată printr-un echilibru strategic (chiar dacă fragil), oscilând între obligațiile sale față de NATO și necesitatea de a evita o implicare directă în conflictul dintre Iran și Israel/SUA.
Turcia subliniază constant că Incirlik este o bază turcească, administrată de militarii turci, deși găzduiește forțe SUA (peste 1.000 de militari) și alte contingente NATO,
autoritățile de la Ankara transmițând ferm că nu vor permite utilizarea spațiului aerian al Turciei sau a bazelor (inclusiv Incirlik) pentru acțiuni ofensive împotriva Iranului.
În alte cuvinte, Ankara încearcă să navigheze conflictul prin mediere diplomatică, menținând o distanță strategică față de acțiunile directe ale coaliției conduse de SUA, încercând să prevină o escaladare care ar putea atrage Turcia în război.
𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚?!
În același context, intervine și refuzul guvernului spaniol de a sprijini operațiunile în curs și de a permite utilizarea bazelor militare americane - Rota și Moron - din Spania, pentru aceste operațiuni,
cu toate că această decizie a fost aspru criticată de către președintele american Donald Trump, iar guvernul de la Madrid a fost amenințat cu sancțiuni comerciale și diplomatice.
Această abordare vizează plasarea dreptului internațional, multilateralismului și mecanismelor de negociere diplomatică în centrul politicii externe, limitând pe cât posibil utilizarea mijloacelor militare.
Prin urmare, guvernul Sanchez susține că platformele diplomatice internaționale ar trebui reactivate în ceea ce privește problema iraniană și că gestionarea crizelor ar trebui realizată prin mecanisme bazate pe negocieri.
În acest context, problema iraniană demonstrează încă o dată o anumită coerență normativă în abordarea guvernului Sanchez față de crizele internaționale.
În concluzie, în geopolitică, loialitatea poate fi o virtute, însă atunci când devine reflex, fără negociere și fără echilibru, ea riscă să transforme parteneriatul în dependență și slăbiciune.
Și tot în geopolitică, deciziile nu se judecă după intenții, ci după consecințe. Iar consecințele nu apar (aproape) niciodată imediat.
Istoria ne va arăta dacă România a făcut un pas necesar sau unul (extrem de) riscant.
