08/09/2026
𝐒𝐟𝐚̂𝐧𝐭𝐚 𝐌𝐚𝐫𝐢𝐞 𝐌𝐢𝐜𝐚̆ – 𝐡𝐨𝐭𝐚𝐫 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐯𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐭𝐨𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞𝐬𝐜
Sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare Maria, marcată în calendarul ortodox la 8 septembrie și cunoscută în popor sub denumirea de „Sfânta Marie Mică”, reprezintă un reper esențial în ciclul sărbătorilor de toamnă. În imaginarul rural tradițional, această zi încheia perioada dintre „Sântămării” – intervalul cuprins între Adormirea Maicii Domnului (15 august) și Nașterea Fecioarei Maria (8 septembrie) – destinată recoltării grâului, a poamelor de vară și a legumelor.
De acum începeau „câșlegile de toamnă”, intervalul de timp în care se organizau cele mai multe nunți la sat, înainte de intrarea în Postul Crăciunului. Tot acum se încheia culesul plantelor de leac, iar gospodarii își îndreptau atenția spre lucrările câmpului: aratul și semănatul de toamnă.
𝐌𝐚𝐢𝐜𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐜𝐢𝐧𝐚 𝐩𝐨𝐩𝐮𝐥𝐚𝐫𝐚̆
În universul credințelor populare, simbolul Fecioarei Maria avea o puternică dimensiune tămăduitoare. Ea era invocată în rugăciuni și descântece, iar numeroase plante medicinale purtau numele său: „Părul Maicii Domnului”, „Mâna Maicii Domnului” sau „Rugul Sântămăresc”. Se considera că aceste plante aveau o eficiență sporită dacă erau culese înainte de Sfânta Marie Mică și folosite cu credință.
Totodată, în mentalitatea satului, femeile apelau la Fecioara Maria pentru împlinirea dorințelor fundamentale: fetele își invocau norocul și grabnicul măritiș, iar femeile cereau prin rugă fierbinte binecuvântarea maternității.
𝐃𝐞𝐬𝐜𝐚̂𝐧𝐭𝐞𝐜 𝐝𝐞 𝐧𝐨𝐫𝐨𝐜 𝐝𝐢𝐧 𝐃𝐚̆𝐛𝐚̂𝐜𝐚
Un document de valoare etnologică, consemnat în 1956 de preotul Mihai Rațiu în satul Dăbâca (județul Cluj), ilustrează aceste practici. Rugăciunea-descântec, transmisă de săteanca Irina Oltean („a lui Ghiorghioc”), surprinde dimensiunea de intimitate și de credință prin care Maica Domnului era percepută ca ocrotitoare a necăjiților:
„𝐷𝑢𝑚𝑖𝑛𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑚-𝑎𝑚 𝑠𝑐𝑢𝑙𝑎𝑡
𝑀𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑐𝑎 𝑧𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒,
𝑀𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑐𝑎 𝑐𝑎̂𝑛𝑡𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒,
𝑆𝑢𝑛𝑒𝑐𝑎𝑖 𝑠̦𝑖 𝑚𝑎̂𝑛𝑒𝑐𝑎𝑖,
𝑃𝑒 𝑐𝑎𝑝 𝑚𝑎̆ 𝑝𝑖𝑒𝑝𝑡𝑎̆𝑛𝑎𝑖,
𝑃𝑒 𝑐𝑎̆𝑟𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑟𝑔𝑎𝑖,
𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑚 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑙𝑎 𝑚𝑖𝑗𝑙𝑜𝑐 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑙𝑒,
𝑀𝑎̆ 𝑎𝑓𝑙𝑎𝑖 𝑑𝑒 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑚𝑝𝑖𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎𝑡𝑎̆,
𝐷𝑒 𝑚𝑎̂𝑛𝑢𝑟𝑖 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑡𝑎̆,
𝐷𝑒 𝑜𝑐ℎ𝑖 𝑜𝑟𝑏𝑖𝑡𝑎̆, 𝑑𝑒 𝑔𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎𝑚𝑢𝑡̦𝑖𝑡𝑎̆,
𝐷𝑒 𝑢𝑟𝑒𝑐ℎ𝑖 𝑎𝑠𝑢𝑟𝑧𝑖𝑡𝑎̆.
𝑀𝑎̆ 𝑐𝑎̂𝑛𝑡𝑎𝑖
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎̆ 𝑣𝑎̆𝑖𝑒𝑡𝑎𝑖
𝑁𝑖𝑚𝑒-𝑛 𝑙𝑢𝑚𝑒 𝑛𝑢 𝑚𝑎̆ 𝑎𝑢𝑧𝑒𝑎,
𝑁𝑖𝑚𝑒 𝑛𝑢 𝑚𝑎̆ 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑎,
𝑁𝑢𝑚𝑎𝑖 𝑀𝑎𝑖𝑐𝑎 𝑃𝑟𝑒𝑐𝑖𝑠𝑡𝑎
𝑀𝑎̆ 𝑎𝑢𝑧𝑒𝑎
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎̆ 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑎
𝑆̦𝑖 𝑑𝑒 𝑚𝑖𝑛𝑒 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑖𝑙𝑎̆ 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑓𝑎̆𝑐𝑒𝑎
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑏𝑎:
𝐷𝑒 𝑐𝑒 𝑡𝑒 𝑐𝑎̂𝑛𝑡̦𝑖?
𝐷𝑒 𝑐𝑒 𝑡𝑒 𝑣𝑎𝑖𝑒𝑡̦𝑖?...”
Acest fragment, redat în volumul „Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania – sărbători, credințe și mituri” al cercetătoarei Maria Bocșe, atestă fuziunea dintre credința creștină și practicile magico-rituale ale satului transilvănean.
Pe lângă semnificația religioasă, Sfânta Marie Mică era percepută și ca un hotar între vară și toamnă. Se spunea că, după această zi, păsările migratoare încep pregătirea pentru plecare, iar oamenii satului intrau cu adevărat în anotimpul muncilor de toamnă.
𝐅𝐎𝐓𝐎: 𝑀𝑎𝑖𝑐𝑎 𝐷𝑜𝑚𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖̂𝑛𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑎𝑡𝑎̆, 𝑢𝑛𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑓𝑟𝑒𝑐𝑣𝑒𝑛𝑡 𝑟𝑒𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑡𝑒𝑚𝑒 𝑖̂𝑛 𝑐𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑖𝑐𝑡𝑢𝑟𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑁𝑖𝑐𝑢𝑙𝑎, 𝑖𝑐𝑜𝑎𝑛𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑠𝑡𝑖𝑐𝑙𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑏𝑖𝑠𝑒𝑟𝑖𝑐𝑎 𝑑𝑒 𝑙𝑒𝑚𝑛 𝑑𝑖𝑛 𝐷𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆𝑢𝑙 𝑀𝑎𝑟𝑒, 𝑗𝑢𝑑. 𝐶𝑙𝑢𝑗, 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑝𝑢𝑡 𝑑𝑒 𝑠𝑒𝑐. 𝑋𝑋
