31/08/2026
31 august 2026
Bună dimineața din Costești-Vâlcea!
Limba noastră
,,Există o tăcere adâncă între cuvintele pe care le rostim, o tăcere din care se naște ființa noastră. Acolo locuiește limba română. Ea trăiește dincolo de gramatica învățată și din freamătul sufletului care își amintește de unde vine. Trăiesc de 24 de ani în Canada, dar rădăcina mea rămâne vie în glas și în vis. Am venit aici ca să vorbesc nu despre dorul spus, ci despre înțelepciunea pe care dorul o aduce în tăcere: limba română e mai mult decât mijloc de exprimare; este o catedrală interioară, zidită în lacrimă, cântec, rugă și iubire. Departe de țară, am înțeles ceea ce acasă pare firesc: o limbă depășește hotarele și trăiește în cerul lăuntric. Limba română cuprinde atât ceea ce spunem, cât și ceea ce simțim doar prin ea. Lucian Blaga spunea: „limba este întâiul mare poem al unui popor”, iar Nichita Stănescu mărturisea cu dragoste: „a vorbi despre limba română e ca o duminică”. Pentru mine, fiecare vers scris este o zi sfântă în care ființa se rostește pe sine. În spațiul străin, cuvântul românesc devine respirație identitară. El nu se aude mereu în jur, dar aprinde ceva viu în interior. Nu rămâne doar sunet, ci devine murmurul ființei care se așază, se înalță și se întoarce spre sine. Este o comoară vie, mereu reînnoită în fiecare suflet care o iubește și o scrie. Oriunde trăiește un român, limba noastră înflorește din nou. Din această conștiință a fostului și a devenitului, propun un spațiu viu numit „Dor de Cuvânt” – un sanctuar pentru cei care scriu, rostesc, gândesc și trăiesc în limba română, indiferent de locul unde le cresc pașii. Un cenaclu al sufletului, deschis și viu, cu uși de lumină. O emisiune în care cuvântul curge liber, fără să fie știrbit de accent sau distanță. Distanțele nu destramă legătura cu rădăcinile, ci o întind mai adânc spre lumină. Și pentru că poezia rostește adesea ce discursul doar atinge, vă ofer în încheiere o poezie născută din această dublă naștere interioară, între două țărmuri, aceeași mare:
Două țărmuri, aceeași mare
Mă nasc de două ori în fiecare dimineață,
o limbă mă strigă în vis,
alta mă trezește.
Două ritmuri îmi bat în tâmple,
două voci îmi cos tăcerea pe margini.
Într-o limbă plouă cu dor,
în cealaltă,
dorul e vânt ce mă poartă mai departe.
Într-una, casa e acolo unde s-a născut copilăria,
în cealaltă,
acasă e acolo unde pașii ating cărările.
Cuvintele curg între ele
ca două râuri
ce se întâlnesc în aceeași mare.
Uneori, mă scufund într-una
și ies la suprafață în cealaltă,
aceeași, dar .altfel.
Într-o limbă iubesc ca o flacără,
în cealaltă, iubirea mea e lumină lină.
Într-una, tăcerea e grea,
ca un munte ……….nins,
în cealaltă,
e doar o foaie albă,
așteptând să fie scrisă.
Sunt două maluri ale aceleiași ființe,
două aripi
ale aceleiași păsări.
Oricare mi-ar lipsi,
m-aș prăbuși în absență.
Carmen Oltean – 26 februarie 2025, Conferința Diaspora (Sursa: Ion Talpoș în Monitorulde Făgăraș)
Film: Biblioteca Publică ,,G-ral Nicolae Ciobanu ", 31 august 2025
