10/07/2026
📖🖼️ Poveste pe pînză
Cea mai sfâșietoare scenă din „Odiseea” este întâlnirea dintre Ulise și Argos, redată cu o mare iscusință a penelului de artistul englez Briton Rivière.
La prima vedere pare o scenă simplă, în care un cerșetor întâlnește un câine vagabond. Bărbatul privește în jos cu milă, în timp ce câinele se odihnește pe o terasă scăldată în soare. Deși câinele este emaciat și pare incapabil să stea în picioare, are capul ridicat, urechile trase pe spate în semn de supunere și privește cerșetorul cu o pură și inconfundabilă adorație.
În realitate, cerșetorul este marele erou Ulise (Odiseu), întors în regatul său după douăzeci de război și rătăcire. Pentru a supraviețui dușmanilor care i-au preluat palatul, s-a deghizat atât de bine încât nimeni nu-l recunoaște, nici prietenii cei mai apropiați și nici măcar soția. Doar bătrânul său câine, Argos, își recunoaște stăpînul imediat. Ulise însă nu-l poate recunoaște și este forțat să treacă pe lângă prietenul său loial fără să-l poată mângâia.
Imediat după acest moment, după ce s-a agățat de viață suficient de mult timp pentru a-și vedea stăpînul reîntors acasă, bătrînul Argos închide ochii și moare.
🖋„Astfel stăteau ei de vorbă-ntre ei, prefirînd toate cele.
Iară un cîine întins la pămînt ciuli-ndată urechea,
Argos, al lui Odysseu încercatul, de jos sculînd capul:
Însuși pe el îl crescuse, 'nainte să plece la T***a -
Dar se dusese departe. Cîndva îl luau cei mai tineri
După sălbatice capre, și ciute, și iepurii repezi,
Dară acum el zăcea părăsit, cu stăpînu-i departe,
În bălegarul zvîrlit de la boi și catîri, la grămadă,
Chiar dinainte de porți, ca să ia și să ducă de-acolo
Slugile bunul gunoi pe moșia întinsă a Curții.
Argos, ogarul, acolo zăcea, plin de flenduri, la poartă.
Dară, de cm îl simți pe-Odysseu că-i aproape de dînsul,
Blînd îi dădu el din coadă și-urechile-n jos le lăsase,
Dar să-i mai vină alături stăpînului drag nu putuse.
Iară acesta, cătînd într-o parte, o lacrimă-și șterse,
Fără-a vedea Eumaios, și-apoi cuvîntă și îi spuse:
"O, Eumaios, minune e cîinele-acesta ce zace!
Tare frumos e la trup, dară n-am cm ști, ori a-mi da seama
Dacă și iute era de picior, arătos, dar nu numai,
Sau cm se țin, doar așa, la ospețe domnești, mulți, ogarii,
Doar de plăcerea stăpînilor, bine-ngrijiți, să se plimbe!"
Iar, răspunzînd, glăsui Eumaios, porcarul, și-i spuse :
"Tocmai ca este ogarul acelui pierdut peste zare!
Și de-ar mai fi tot la fel și la trup, ba și la hărnicie,
Cum l-a lăsat Odysseu, cînd pe mare plecat-a la T***a,
Singur ai ști să îi vezi și iuțeala și mîndra-i tărie!
N-avea,-n adîncul pădurii, vînatul nicicum să îi scape,
Cînd se pornea după el: căci la urme era mare meșter.
Dară acum peste el e necazul, cm dus i-e stăpînul,
Mort prin străini, iară slugile-ogarul nu vor să-l mai vadă.
C-așa e sluga - cînd nu mai domnește asupră-i stăpînul,
Nici nu mai vrea să-mplinească ce-i bine, și-i dat, și se cade!
Căci jumătate din cinste îi ia Zeus Atotvăzătorul
Omului, cînd îl ajunge pe el a robiei zi neagră!"
Astfel grăind, el intră în palatul cu curtea frumoasă
Și se-ndreptă nesmintit către sala cea cu pețitorii.
Chiar atunci soarta-l ajunse pe Argos, cu moartea cea neagră.
Cînd pe-Odysseu îl văzu, după ani douăzeci, mulți la număr.”
„Odysseia”, trad. Dan Sluşanschi, ed. Paideia, Cântul XVII, p. 224.
🔎 Cazacu Oana
