Ares Thraxus

20/09/2021

RUMÎNIA MARE A FOST ÎN REALITATE PREA MICĂ
Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial.
Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv Rumînia), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.
Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sîrbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Rumînia și Cehoslovacia.
Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).
În raportul prezentat în cadrul Conferinței de Pace, la 1 februarie 1919, I.I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea țării noastre în primul război mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei și Bucovinei de sub dominația Austro-Ungariei și a demonstrat totodată aportul său economic, politic și militar la obținerea victoriei Aliaților asupra Puterilor Centrale.
De asemenea, el a probat cu argumentele istorice și etno-demografice că Transilvania și Banatul sînt teritorii rumînești, reamintind că statisticile ungare, deși totdeauna falsificate, îi menționau, totuși, pe rumîni ca fiind populația majoritară a acestor ținuturi.
''Populația rumînă din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populație”.
I.I.C. Brătianu a ținut să pună în relief faptul că ''înainte ca armata rumînă să pătrundă în Transilvania, deputații rumîni din toate județele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s'au întrunit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde au hotărît unirea definitivă a Transilvaniei și a regiunilor (rumînești) din Ungaria cu Rumînia''.
Consiliul Suprem Interaliat a hotărît, în cadrul ședințelor din 1 și 18 februarie 1919, formarea unei Comisii de experți (francezi, englezi, americani și italieni) care să studieze problemele teritoriale expuse de primul ministru al guvernului rumîn în Raportul prezentat în 1 februarie și să prezinte propuneri pentru delimitarea frontierele cu Ungaria ''pe terenul etnic, geografic și al necesității economice''.
Pe baza acestor criterii, Comisia de experți a supus discuției Consiliului miniștrilor de externe ai Conferinței, întruniți în ședința din 11 iunie 1919, linia de frontieră rumîno-ungară.
La rîndul său, Consiliul Suprem a analizat la 21 iunie 1919 și frontierele dintre Rumînia și Iugoslavia în zona Banatului.
La 11 iunie 1919, Consiliul Miniștrilor de Externe ai Conferinței de la Paris i'a convocat pe reprezentanții Rumîniei și Cehoslovaciei pentru a le comunica frontierele lor cu Ungaria, care urmau să fie introduse în Tratatul de Pace.
Frontiera dintre Rumînia și Ungaria indicată de Consiliu era, în esență, frontiera actuală și a fost acceptată de guvernul Rumîniei. Dar nu era cea promisă prin Tratatul de Alianță din 1916, adică de'a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord.
La Trianon s'a stabilit Rumîniei un teritoriu mai mic decît acela la care avea dreptul, conform principiului autodeterminării, formulat de președintele SUA, Wilson.
Toate hărțile etnografice elaborate de geografi, indiferent dacă erau unguri, germani, francezi, englezi sau italieni, pun în evidență faptul că granițele etnicității rumînești spre Apus depășesc frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon.
Ion I.C. Brătianu explică de ce guvernul Rumîniei a acceptat frontiera cu Ungaria stabilită la Conferința de Pace de la Paris. Pentru dezamorsarea lucrărilor Conferinței de Pace, blocate la un moment dat de protestele și obstrucția delegației ungare, delegația rumînă, în interesul păcii, a renunțat să mai revendice teritoriile locuite de români la sud de Dunăre, precum și cele din regiunea Tisei.
La stabilirea frontierelor Rumîniei, Conferința de Pace de la Paris a luat de bază Tratatul din 17 august 1916, încheiat între Rumînia și Antantă, în care nu se specifică nimic privind frontiera nordică a țării, a Maramureșului.
În condițiile destrămării Imperiului austro-ungar, la 28 noiembrie 1918 se ține la Sighet o impunătoare Adunare națională, la care participă peste 10.000 de țărani maramureșeni, în frunte cu intelectualii lor, unde s'a cerut unirea cu Rumînia a întregului Maramureș istoric, inclusiv cel din dreapta rîului Tisa.
Același deziderat național s'a cerut de către delegații maramureșeni și la istorica Adunare națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
Aici, la Alba Iulia, cînd bătrînul Ștefan Cicio-Pop și'a terminat cuvîntarea, strigînd ''Trăiască Rumînia Mare, de la Nistru pînă la Tisa”, maramureșenii au protestat, spunînd că ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit să'l împingă pînă la granița Galiției, ca Rumînia să cuprindă între hotarele sale și Maramureșul rumînesc de peste Tisa.
În preajma Crăciunului din 1919, Maramureșul a fost invadat și ocupat de trupele ucrainiene și de grupări bolșevice înarmate, formate din ucrainieni și ungurii lui Béla Kun.
În 1920, la cererile repetate ale maramureșenilor, Consiliul Dirigent, de comun acord, a hotărît ca Armata a 8-a rumînă, condusă de generalul Avramescu, să ocupe întregul Maramureș istoric (din dreapta și stînga rîului Tisa).
După ce a fost zdrobită rezistența ucrainiano-ungară, s'a instaurat administrația rumînească în toate localitățile, astfel realizîndu'se un mare ideal și o mare dreptate istorică.
În vara anului 1920, guvernul Averescu, în loc să continue tratativele, să ducă la bun sfîrșit demersurile guvernului anterior, condus de Vaida Voevod, la finele lunii iulie a ordonat, cu o grabă nejustificată, retragerea trupelor rumîne dincolo de Tisa.
Această dispoziție a fost considerată de cercurile internaționale ca o renunțare de bună voie a Rumîniei la teritoriul Maramureșului de peste Tisa, care la scurt timp a fost ocupat de trupele cehe.
În noua situație, s'a stabilit frontiera Rumîniei cu Cehoslovacia prin vechiul Maramureș ce cuprindea, în 1920, un teritoriu de 10.354 km2, cu o populație de 400 mii de locuitori, iar Rumîniei i'a revenit abia o treime, 3381 km2, cu orașul Sighetul Marmației și împrejurimile sale locuite în majoritate de rumîni, iar restul de două treimi, adică întreg Maramureșul din drepta Tisei, a fost atribuit de Conferința de Pace Cehoslovaciei, cu toate că aveau acolo 40.000 – 50.000 de rumîni și circa alți 80.000 de frați care au fost rutenizați de vitregia vremurilor.
Mai multe localități pur rumînești (Apșa de Sus, Apșa de Mijloc, Apșa de Jos, Biserica Albă și Slatina) au rămas la Cehoslovacia pe malul drept al Tisei.
Delimitarea graniței dintre Rumînia și Iugoslavia, în zona Banatului, a întîmpinat numeroase dificultăți. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul Rumîniei, promis de Aliați în 1916, considerînd că existența unei granițe naturale puternice cu statele slave, Dunărea și Nistru, era o necesitate strategică pentru Rumînia.
Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei și altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferința de pace a impus Rumîniei renunțarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din rațiuni strategico-militare.
Șeful guvernului rumîn, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat nici un compromis în problema cedării Banatului de sud.
În imposibilitatea de a face acceptată poziția Rumîniei, Brătianu a părăsit Parisul și s'a angajat în politica de rezistență față de cei ''Patru mari”, pînă la 12 septembrie 1919, cînd a demisionat.
În cele din urmă, semnarea Tratatului între puterile aliate și asociate, printre care și Rumînia, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte, a avut loc la 4 iunie 1920, ora 1630, în clădirea Marelui (palat) Trianon din Versailles, prin el recunoscîndu'se valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Rumînia.
El a fost parafat din partea Rumîniei de dr. Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu.
Ungaria a fost reprezentată de G. de Benard și A. Torda.
Tratatul de la Trianon a fost întărit prin 37 de semnături ale președinților de consiliu de miniștri, miniștrilor de externe, ambasadorilor, înalților comisari, miniștilor plenipotențiari, reprezentînd 23 de țări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa și Australia.
Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice și etno-demografice ale poporului rumîn și anume, Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, Rumînia.
Referindu'ne la Tratatul de la Trianon, trebuie reținut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria și țările vecine (Rumînia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Austria), cm apare simplificat în publicistica interesată în a sugera că el a fost o ''reglare de conturi” impusă de țările vecine Ungariei, dornice să beneficieze de pe urma înfrîngerii ei în primul război mondial și de pe urma ''nedreptăților istorice” a cărei victimă ar fi fost ea.
Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părți și 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme.
El a fost un tratat între Ungaria și peste 20 de state din Europa și alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într'un conflict declarat oficial.
Fiecare dintre aceștia s'a folosit de poziția lui de partener la victorie pentru a formula pretenții specifice față de cel învins.
Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex și detaliat al tuturor acestora.
Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea Ungariei ''Mari” și alipirea părților locuite de alte naționalități decît cea maghiară la statele care s'au format atunci, ori și'au desăvîrșit unitatea națională.
Articolele 27-35 ale Tratatului consfințesc includerea teritoriului Croației și Sloveniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodina (inclusiv o treime din vestul Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi Republica Slovaciei și Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și părții răsăritene a Banatului în cadrul Rumîniei și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria.
71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și 63% din populație, aceasta din urmă în majoritate zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghiari, au trecut către statele succesoare.
Trinanonul a consfințit existența pentru prima oară a unui stat ungar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul maghirofon devenea majoritar și stăpîn pe propria sa țară cu propriile sale granițe.
Cu toate acestea, Tratatul a fost și continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă.
Adepții hungarismului refuză să accepte că Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfîrșitul regatului Sfîntului rege Ștefan, regat care de facto dispăruse în sec. al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman și Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, din 1867, Dubla Monarhie Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împărații de la Viena purtînd pînă la sfîrșit titlul de regi apostolici ai Ungariei.
Participanții la Conferința de Pace de la Paris erau, în mare parte, conștienți de faptul că Imperiul Austro-Ungar încetase să mai existe, cu mult înainte de deschiderea lucrărilor Conferinței, și că popoarele oprimate își hotărîseră singure destinul.
Charles Seymour, expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria, arăta că, atunci cînd s'a deschis Conferința de Pace:
''Monarhia habsburgică nu mai era decît o instituție ce aparținea trecutului, așa încît cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat în determinarea, pur și simplu, a detaliilor frontierelor.''
Chiar și premierul britanic, Llyod George , aprecia că ''înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrșite și ireversibile.
Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte prăbușirea Imperiului jefuitor austro-ungar, se realizase în practică, dar într'un ritm neașteptat de rapid și într'un mod complet imprevizibil și ireparabil”.
Harmworth, secretar de stat în Ministerul de Externe al Marii Britanii în 1920, declara:
''Regatul Ungariei s'a descompus într'o largă măsură în părțile sale componente, înaintea începerii Conferinței de Pace, căci această țară nu a fost decît un conglomerat artificial și forțat de rase, neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile.''
Numai că, pentru regimul revizionisto-horthyst de la Budapesta, Istoria nu a însemnat niciodată ''magistra vitae”.
Tocmai în ziua ratificării în Parlament a Tratatului de la Trianon, deputații revizioniști jurau că nu'l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea unei Ungarii ''Mari'' în care să'i maghiarizeze pe rumîni, slovaci, sîrbi, croați, sloveni etc..
Ei depuneau următorul jurămînt:
''Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare.''
Sloganul ''Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat cu obstinență de parlamentarii unguri și reluat ulterior de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărîrea de nerecunoaștere și nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca și a celorlalte tratate adoptate pe cale democratică de către Conferința de Pace de la Paris.
Începînd cu acest moment, al ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mișcări anti-Trianon, care acționează și în zilele noastre, pe plan intern și internațional, folosind un veritabil arsenal de mijloace politico-diplomatice și propagandistice pentru convingerea opiniei publice și forurilor de decizie mondiale, asupra pretinsului caracter inechitabil, ''dictatorial”, ''imperialist” al tratatului susmenționat, adoptat în 1920 și reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și alte acte și tratate internaționale din perioada postbelică.
Mișcarea anti-Trianon, inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, timp de peste trei sferturi de veac, nu a cunoscut nici un moment de pauză, fiind îndreptată fără reticențe împotriva statului național unitar rumîn.
Ea vizează rectificarea graniței de Vest a Rumîniei, prin încorporarea la Ungaria a Transilvaniei.

30/07/2021

ROMBAC, O DOVADĂ VIE A VÎRFULUI TEHNIC ATINS DE RUMÎNIA
ROMBAC 1-11 (sau Rombac One-Eleven) este primul avion de pasageri cu reacție produs în România.
A fost construit la Întreprinderea de Avioane București, după licența avionului englez mediu curier BAC 1-11⁠(en), avion proiectat la începutul anilor '60 și produs între anii 1963-1982 de compania British Aircraft Corporation
Primul și singurul avion de pasageri construit în Rumînia – ROMBAC 1-11, folosit pentru zborurile oficiale ale lui Nicolae Ceaușescu, a fost donat pe 28 iulie 2021, Muzeului Național al Aviației Rumîne.
Piesa de colecție a fost salvată de la casare de un veritabil colecționar, pasionat de tehnică, în cadrul evenimentului organizat de o Casă de Licitații, care a oferit platforma de licitație și suport logistic pentru adjudecarea aeronavei ROMBAC 1-11.
Proprietarul, cetățeanul american Brian Hyndman, a cedat aeronava în mod gratuit, sub forma unui contract de sponsorizare, Muzeului Naţional al Aviaţiei Rumîne.
Prin actul de donație, adjudecatarul își exprimă intenția de a conserva piesa istorică, de a o alătura modelelor iconice care au jucat un rol important în istoria lumii, dînd posibilitatea intrării în familia valorilor tehnice recunoscute pentru industria aeronautică.
Primul avion (YR-BRA) a fost terminat în luna august 1982 și a fost prezentat presei și oficialităților române la 27 august 1982.
Primul zbor oficial de prezentare al acestui avion în fața conducerii statului a fost executat la 20 septembrie 1982, pe aeroportul Băneasa.
Zborul inaugural cu pasageri al avionului ROMBAC 1-11 a avut loc la 28 ianuarie 1983, pe ruta București–Timișoara, iar prima cursă externă a acestui aparat fiind efectuată la 23 martie 1983 pe ruta București-Londra.
Înainte de 1989, Întreprinderea de Avioane București, actuala Romaero Băneasa, a construit 9 aparate de acest tip (plus două neterminate), fiind singurul avion comercial cu reacție din Europa comunistă, cu excepția URSS.
Toate au fost cumparate de Tarom și Romavia, ulterior fiind operate și de către alte companii.
Aparatul ROMBAC 1-11 este un avion echipat cu două motoare turboreactoare dublu flux cu factor de diluție mic Rolls-Royce Spey Mk 512-14DW, produse sub licență la Turbomecanica București, care produc o forță de tracțiune de circa 6.000 kgf.
Are o greutate maximă de 47.400 kgf la decolare și viteza de croazieră de 870 km/h, poate transporta 119 pasageri pe o distanță maximă de 3.500 km.
A fost construit în versiunea 1-11-560 (de 119 locuri), corespunzînd variantei BAC One-Eleven 500. O a doua versiune, 1-11-495 (de 89 locuri), corespunzînd variantei BAC One-Eleven 475, a fost, de asemenea, planificată, dar nu mai fost produsă.
Proiectul ROMBAC prevedea a fi construite un număr total de 80 de avioane.

22/07/2021

DIONISUS (ZEUL DIN NISUS), ZEUL VINULUI LA GEȚI
Etimologia lui Dionisus (Dionyssos) pare simplă deoarece cuprinde 2 nume antice, deci este compus din două elemente:
1. Dio = Zeu, ceresc, divin, impreună cu
2. Nysa sau Nisus.
În legendele elinești Nysa este un teritoriu muntos în care Hyadele (Ploioasele) l'au crescut pe zeul prunc Dionisus.
Acest Nis - Nysa nu este altul decît Niș, orașul rumînesc din Timoc, primit cadou de sîrbi la 1918 cînd teritoriile rumînești de la sud de Dunăre au fost atribuite sîrbilor împreună cu o bună bucată din Banat.
Niș, orașul sîrbesc de azi din Timoc, pare să fie cea mai probabilă locație a miticului Nysa, locul din mitologia elenă unde tînărul zeu Dionysos a fost crescut.
Navissos, a fost numele dat așezării de geto-celții care au trăit prin zonă, respectiv scordiscii.
Nisus este în fapt o veche cetate getică din Tribalia sud-dunăreană care a fost preluată de romani ca punct strategic după cucerirea provinciilor getice din sudul Dunării.
Dovezile arheologice indică o așezare neolitică în oraș, datînd din 5000 pînă la 2000 î.Hr. dovedind astfel că este o veche așezare a Culturii Turdaș-Vinca.
Numele orașului în cadrul Imperiului Roman a rămas aproape identic, Naissus, care este derivat din numele latin Naissos numele său original cu care era numit și zeul Dionisus.
Elenii au încercat și alte etimologii ale numelui original Nisus, precum ''Orașul nimfelor" care să fi fost derivat dintr'o creatură mitică din mitologia elenă - Naiada (din elinescul νάειν, "a curge", și νἃμα, "apă curgătoare"), care a fost nimfa apelor dulci, a rîurilor și lacurilor.
La momentul cuceririi Balcanilor de către Roma, Nisus a fost folosit ca bază pentru operațiuni.
Naissus (Nisus) a fost menționat pentru prima dată în documente romane la începutul secolului al II-lea, și a fost considerat un loc demn de reținut în Geografia lui Ptolemeu din Alexandria.
Romanii au ocupat orașul în perioada "Războiului Dardanian" (75-73 î.Hr.), iar orașul s'a dezvoltat ca o răscruce de drumuri strategice, garnizoană și piață din provincia Moesia Superior.
În anul 268, în timpul "Crizei din secolul al III-lea" cînd Imperiul Roman aproape s'a prăbușit, este în realitate cea mai mare invazie getică, văzută pînă în prezent, cînd geții a năvălit în Balcani și au eliberat Geția nord-dunăreană.
Aliații maritimi ai geților (numiți în acea peioadă goți), herulii au furnizat o flotă, cărînd armatele vaste de'a lungul coastei Mării Negre unde au devastat teritoriile de coastă în Tracia și Macedonia. Alte forțe uriașe au traversat Dunărea în Moesia.
O invazie a geților în provincia Pannonia a dus la fel, la dezastru.
În 268, împăratul Gallienus inițial a cîștigat cîteva victorii importante pe uscat și pe mare, dar succesorul lui, Claudius al II-lea, a fost cel care în cele din urmă i'a învins pe geți în Bătălia de la Naissus (Nisus) în 268, una dintre cele mai sîngeroase bătălii din secolul al treilea.
Se presupune că între 30.000 și 50.000 de geții ar fi murit pe cîmp, dar desigur nu avem dovezi palpabile în acest sens.
Cert este că nu sunase încă ceasul imperiului roman...pentru că la Nisus trebuia să intre pe scena istoriei Constantin cel Mare.
Patru ani mai tîrziu, în 272, fiul lui Constantius Chlorus (comandant militar) și al fiicei unui hangiu numită Flavia Iulia Helena s'a născut în Naissus și i'a fost destinat să conducă ca împărat sub numele de Constantin cel Mare.
Resturile unei vile imperiale din secolul al IV-lea de la Mediana sînt un important sit arheologic situat aproape de Niș-ul sîrbesc.
Pardoseli cu mozaic și alte urme de lux sunt conservate în Muzeul Arheologic al sitului.
Alte vile aristocratice sînt grupate în apropiere.
Aici, în Mediana, în 364 d.Hr. împărații Valentinian I și Valens au împărțit Imperiul Roman și au condus în calitate de co-împărați.
''În castel, sau palat, la Mediana, la doar 4 Km de Naissus, au realizat divizarea definitivă a Imperiului Roman.
Valentinian I a dăruit fratelui său prefectura bogată din Est, de la Dunărea de Jos pînă la granițele cu Persia; în același timp, el și'a rezervat guvernării sale imediate prefecturile războinice ale Illyricului, Italia și Galia, de la extremitatea Greciei pînă la meterezele Caledoniene, și de la meterezele Caledoniene pînă la poalele Muntelui Atlas.'' (Edward Gibbon, "Declinul și căderea Imperiului Roman" Vol. 2,. Capitolul XXV)
În mitologia elenă, districtul montan Nysa, asociat diferit cu Tribalia, Etiopia, Libia, India sau Arabia de către mitografii eleni, a fost locul tradițional în care nimfele ploii, Hyadele, l'au crescut pe zeul prunc Dionis, ''Zeul din Nysa ".
Acest nume este legat de zeitatea getică Dionisus, preluat și de eleni.
Dionisus era zeul vinului, petrecerilor al festivalurile, nebuniilor, haosului, beției și plăcerilor tinereții veșnice.
El a fost descris în artă fie ca un zeu mai în vîrstă cu barbă, fie ca un tînăr destul de efeminat, cu părul lung.
Simbolurile sale includ tîrșul (un toiag cu vîrf de pin), o ceașcă de băut, o viță de vie și o coroană de iederă.
Faima sa a dus la numeroase sărbători publice desfăşurate în teritoriile getice unde se aflau colonii elene la Histria, Tomis şi Callatis, la Olbia (Ukraina, pe malul rîului Bug), la Odessos (Varna) Messembria (Nessebar), Apollonia Pontica (Sozopol, Bulgaria).
Ştim astfel de Anthisteria (Anthisterii), Sărbătoarea Florilor, “a naturii care renaşte şi a vinului fermentat în butoaie” şi care se organiza în fiecare an, primăvara (luna anthesterion), în cetăţile de la malul Mării Negre.
Erau evenimente compuse din procesiuni şi libaţii aduse zeului, sacrificii de animale şi alte ofrande, dar şi din banchete, concursuri şi mai ales reprezentări dramatice şi de comedie.
În timpul serbărilor în cinstea Zeului Dionisus, numite Dionisii, coruri de cîntăreţi, îmbrăcaţi în piei de capră, interpretau imnuri – ditirambi -, în fapt cîntece însoţite de dansuri.
Imnurile erau începute de solişti (protagoniştii de mai tîrziu), cărora le răspundea corul.
Din aceşti ditirambi s'a născut tragedia.
La serbările cîmpeneşti se interpretau şi cîntece comice, izvorul comediilor de mai tîrziu.
Însoțitorii lui Dionisus erau silenii, satirii și nimfele.
Menadele, tiadele și bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuși cu iederă sau frunze de viță de vie și purtînd tîrșuri împodobite cu conuri de pin.
Acest cortegiu ducea o viață sălbatică, vîna animalele pădurii și le devora crude. Chiar și Dionisus lua cîteodată înfățișarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui țap sau a unui taur.
Dionysos cutreiera lumea întreagă însoţit de alaiul său de petrecăreţi (cîntăreţi, dansatori, menade -bacante -, satiri) şi, adesea, stimulate de băutură, petrecerile degenerau, fiindcă vinul le turna foc în vene.
Veselul zeu avea o cunună de viţă-de-vie pe cap, ciorchini de struguri în plete, iar în mînă ţinea un tîrș (băţ, toiag) împodobit cu iederă.
Ameţite de vinul bun, naiadele şi bacantele chiuiau de fericire şi părea că toată lumea e a lor.
Iar bătrînul Silen, învăţătorul lui Dionisus, îmbătat încă din zori, abia de se mai ţinea pe un măgar.
Muzicile le spărgeau timpanele.
Fiind cel mai iubit dintre zei, elenii l'au numit Iachos, sau Bacchus, nume luat şi de romani.
Însă puterea lui Dionisus nu era recunoscută pretutindeni, astfel că el a fost prigonit în Tracia.
Cînd petrecea cu însoţitorii săi, zeul a fost atacat de Licurg, regele edonilor.
Speriaţi, petrecăreţii s'au aruncat în Mare, ca să'şi salveze pielea, pe Dionisus apărîndu'l Zeiţa Thetis.
Dar Zeus l'a pedepsit pe nesăbuitul Licurg luîndu'i vederea şi, în cele din urmă, i'a scurtat zilele.
Au existat momente cînd veselul Dionisus era negru de supărare şi îi pedepsea pe aceia care cutezau să'l înfrunte, aşa cm a procedat şi cu piraţii din Marea Tireniană, însă, de obicei, era generos, îi răsplătea pe toţi cei care îl iubeau şi i se închinau ca unui zeu.
La fel s'a întîmplat şi cu ciobanul Icarios din Attica.
Într'o bună zi, Dionisus i'a dăruit acestuia un butaş de viţă-de-vie, datorită bunătăţii sale, pentru a'l sădi în ţara lui.
Anii au trecut, butaşul sa transformat într'o plantaţie întreagă, iar cînd s'a făcut vinul, le'a dat unor ciobani să bea.
Din cauză că oierii nu cunoşteau beţia, au crezut că au fost otrăviţi şi l'au omorît pe Icarios, ascunzîndu'i trupul inert.
Dar fiica sa, pe nume Enigone, şi cîinele ei, Maira, i'au găsit mormîntul, iar de durere, Enigone s'a spînzurat.
Dionisus i'a luat pe toţi trei în cer şi i'a transformat în Constelaţiile Ciobanului, Fecioarei şi Cîinelui.
Ceata lui Dionisus cutreiera, în continuare, munţii din Frigia, iar bătrînul Silen, istovit de băutură, rămînea mereu în urmă, Regele Midas reuşind, astfel, să'l găsească.
L'a primit cu mare cinste în palatul său, unde timp de 9 zile au fost numai mese întinse, bogate, după care l'a dus înapoi în ceata lui Dionisus.
Zeul s'a bucurat de regăsirea cu bătrînul, comunicîndu'i regelui să'i ceară orice pentru ajutorul acordat.
Lacom, Midas l'a rugat să'i dăruiască puterea de a transforma în aur tot ce atinge.
Mai mare prostie nici că se putea să inventeze acest rege, deoarece şi hrana, şi băutura se transformau în aur.
Speriat din cale-afară, Midas a alergat la Dionysos şi i'a cerut să'şi ia darul înapoi, ceea ce s'a şi întîmplat.
Zeul Pan făcea, şi el, parte din alaiul lui Dionisus.
Era urît, cu picioare de ţap, şi toţi zeii rîdeau cînd îl vedeau, motiv din pricina căruia Pan a refuzat să locuiască în Olimp.
El rătăcea prin codri şi prin munţi, cîntînd la nai în timp ce'şi păştea turmele.
Petrecea cu nimfele şi cu satirii, iar cînd îl supăra cineva, devenea fioros.
Atunci, le trimitea oamenilor visuri urîte, panică şi îi făcea să alerge, ca bezmeticii, prin codri, punîndu'şi viaţa în pericol.
Pan era fiul lui Hermes şi al Dryopei.
Urîţenia îl făcuse să aibă şi apucături ciudate: îi plăcea să alerge după făpturile care fugeau de el speriate.
Odată a zărit'o pe Syrinx, o nimfă nespus de frumoasă, după care a alergat.
Îngrozită, nimfa i'a cerut unui rîu să o transforme în trestie.
Cînd a trecut pe lîngă trestie şi a auzit nişte sunete neasemuit de frumoase, Pan a rămas fermecat, a tăiat cîteva tulpini de trestie şi şi'a făcut un nai, pe care l'a numit Syrinx.
Dionysos, în mitologia elenă este fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmos, și era în mitologia elenă zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității.
Se număra, deci, din cea de'a doua generație de zei olimpieni. Semele și'a găsit sfîrșitul din cauza geloasei Hera, care a determinat'o să'i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i'a apărut într'adevăr, înconjurat de fulgere și tunete, și i'a cauzat astfel moartea.
Zeus a reușit totuși să'și salveze copilul încă nenăscut și l'a cusut în propria lui coapsă…
În imagine, metopa cu Dionisus de la Muzeului Cetății Histria, Istria, Rumînia, este văzut din față cu coroană pe cap, cu părul lung și ondulat pe umeri.
Este îmbrăcat în chiton și are pe umărul stîng o manta.
În mîna stîngă ține tîrșul.
În jurul zeului, este reprezentată o ghirlandă se viță-de-vie cu ciorchini de struguri.
Piesa a fost descoperită în 1972, în zona Therme II a sitului.
Se datează în epoca antoniniană, în sec. II d.Hr.
Este confecționată din marmură și are dimeniunile h 0,34 m, lț. 0,38 m, gr. 0,14 m

19/07/2021

15/07/2021

CĂDEREA REGATULUI LUI DACI BALO
Bătălia de la Sarmi Getuzo (scrisă și Sarmizegethuza) a fost în fapt un asediu prelungit al Sarmi Getusei, capitala Geției lui Daci Balo (Decebal), susținut în anul 106 al erei noastre între armata împăratului roman Traian și geții conduși de regele Daci Balo.
Trebuie menționat un fapt real pe care puțini rumîni îl cunosc despre acest episod: nu toți geții erau sub conducerea lui Daci Balo.
De aceea, provincia romană Dacia înființată de romani după război, nu a acoperit toate teritoriile geților de dincoace de Dunăre.
În fapt, Daci Balo controla doar regatul montan din zona Ardealului, Banatului și Olteniei, numit se pare SarGeția (Geția de Sus) de unde izvora și rîul SarGeția.
Din cauza amenințării reprezentate de geți împotriva expansiunii Imperiului Roman spre est, în anul 101 d.Hr. împăratul Traian a luat decizia de a începe o campanie împotriva geților de dincoace de Dunăre.
Primul conflict a început pe 25 martie, iar trupele romane, formate din patru legiuni principale, unitățile X Gemina, XI Claudia, II Traiana Fortis și ### Ulpia Victrix, au învins geții și astfel s'a încheiat cu victoria romanilor.
Deși geții au suferit o înfrîngere în timpul primului război geto-roman, împăratul a amînat asaltul final asupra capitalei lor Sarmi Getuzo pentru a'și reorganiza trupele.
Traian a cerut concesii severe de la geți și condiții de pace foarte dure: Daci Balo, regele geților, a trebuit să renunțe la toate pretențiile, la teritorii întinse din regatul său, inclusiv Banat, Tara Hațegului, Oltenia și părți din regiunea de sud-vest a Transilvaniei.
De asemenea, a trebuit să predea toți dezertorii romani pe care'i capturaseră trupele sale, precum și mașinile de război getice.
La întoarcerea la Roma, Traian a fost întîmpinat ca lider învingător și, în cinstea triumfului său, a luat numele de Dacicus, termen folosit de romani pentru geți, un titlu care apare pe moneda sa din această perioadă.
Cu toate acestea, în anii 103–105 d.Hr., Daci Balo nu a respectat condițiile de pace impuse de Traian și, în represalii, împăratul s'a pregătit să anihileze regatul geților și, în cele din urmă, să cucerească Sarmi Getuzo, capitala celui mai mare regat al Geților din vremea lui Daci Balo.
Asediul Sarmi Getuzei a avut loc în vara anului 106.
Se estimează că geții aveau cel mai probabil mai puțin de 20.000 de oameni capabili să lupte împotriva invaziei, ceea ce arată încă o dată că numeric regatul lui Daci Balo nu a fost la fel de întins precum reușise Boero Biseto (Burebista) să unifice, însemnînd prin aceasta că Daci Balo controla doar unul din cele 5 regate în care se rupsese cel unificat al lui Boero Biseto.
Forțele romane s'au apropiat de Sarmi Getuzo în trei coloane principale.
Prima coloană a traversat podul construit de Apolodor din Damasc, apoi a urmat văile rîurilor Cerna și Timiș pînă la Tibiscum.
Au pornit apoi pe valea rîului Bistra, prin depresiunea Tara Hațegului.
În aceste locuri, existau deja garnizoane romane staționate încă din primul război, facilitînd foarte mult avansul.
Au trecut prin Valea Cernei, Hațeg și Valea Streiului și au distrus cetățile getice de la Costești, Blidaru și Piatra Roșie.
A doua coloană a armatei se crede că a traversat Dunărea undeva lîngă Sucidava antică și apoi a mărșăluit spre nord pe valea Jiului, făcînd legătura cu prima coloană romană din Tara Hațegului.
Forțele combinate ale celor două coloane au început apoi să atace zona Munților Șurianu, întîlnind rezistență sporadică, dar disperată din partea geților.
A treia coloană romană, condusă cel mai probabil de Traian însuși, a avansat prin estul Munteniei, a traversat Carpații într'o locație apropiată de ceea ce este acum Bran și a mărșăluit spre vest prin sudul Transilvaniei.
Restul trupelor au plecat din Moesia Inferior și au trecut prin Bran, Bratocea și Oituz și au distrus cetățile getice dintre Cumidava (acum Rîșnov) și Angustia (acum Brețcu).
La bătălia pentru cucerirea Sarmi Getuzei au participat următoarele legiuni: II Adiutrix, IV Flavia Felix și o vexillatio de VI Ferrata care pînă la acest război fusese staționată în Iudaea.
Forțele romane au învăluit apoi Sarmi Getuzo.
Se crede că alte unități romane au atacat alte așezări getice și puncte de întîlnirre pînă la rîul Tisa la nord și Moldova la est.
Așezările getice din vest, precum Ziridava, au fost complet distruse în această perioadă.
Cu toate acestea, Moldova, Crișana și Maramureș, situate în nordul, vestul și estul Rumîniei moderne, nu au făcut niciodată parte din provincia romană Dacia și vor rămîne libere de stăpînirea romană instaurată după războiul din 106.
Asediul Sarmi Getuzei
Singura înregistrare istorică a asediului este Columna lui Traian, care este o sursă controversată.
Există dezbateri dacă romanii au luptat de fapt pentru Sarmizegetuza sau dacă geții și'au auto-distrus capitala în timp ce fugeau din fața legiunilor înaintate.
Majoritatea istoricilor sînt de acord că a avut loc de fapt un asediu al Sarmi Getuzei.
Primul asalt a fost respins de apărătorii capitalei geților.
Romanii au bombardat orașul cu armele lor de asediu și, în același timp, au construit o platformă pentru a sparge mai ușor cetatea.
De asemenea, au înconjurat orașul cu un zid circumvallatio.
În cele din urmă, romanii au distrus conductele de apă ale Sarmi Getuzei și i'au obligat pe apărători să se predea înainte de a da foc orașului.
Forțele romane au reușit să intre în incinta sacră getică, l'au salutat pe Traian drept împărat, apoi au nivelat întreaga cetate.
IV Flavia Felix era așezată acolo pentru a păzi ruinele Sarmi Getuzei.
După încheierea asediului, Bicilis, un confident al lui Decebal, și'a trădat regele și i'a condus pe romani la tezaurul getic, care, potrivit lui Jerome Carcopino (p. 73), consta din 165.000 kilograme de aur pur și 331.000 kilograme de argint în albia rîului SarGeția (Cassius Dio 68.14).
După război Daci Balo și mulți dintre adepții săi au scăpat de legiuni în timpul asediului.
Au fugit spre est, probabil spre fortificația Ranisstorum (a cărui locație este acum pierdută), unde au fost prinși de cavaleria romanilor.
Locația exactă a acestei fortificații nu este cunoscută, dar este posibil ca aceasta să fi fost prezentă în locul numit ''Sub Cununi”, în apropiere de Grădiștea de Munte.
În timpul războiului geto-roman, Tiberius Claudius Maximus a condus o subunitate de cercetași, care a primit ordinul să'l prindă pe regele fugar al geților, Daci Balo.
Daci Balo însoțit de cîţiva soldaţi de nădejde ia calea munţilor cu păduri de nepătruns, vrînd să ajungă, dincolo, în Ţara Geților care au rămas Liberi.
Romanii îl încolţesc, îi ucid unul cîte unul însoţitorii, pînă cînd Daci Balo rămîne singur, fără nici un sprijin şi fără putinţă de scăpare.
Înainte ca romanii să'l poată captura, Daci Balo s'a sinucis, tăindu'și beregata cu sica.
Se aşează la umbra unui stejar falnic, îi priveşte pe cuceritorii ce se apropie şi nevrînd să cadă prizonier, îşi ia viaţa cu sabia sa, sica ce de'a lungul deceniilor de domnie îi adusese nenumărate victorii…luînd viețile dușmanilor.
Momentul a fost ilustrat și pe Columna lui Traian, și credem că acesta este relatat conform lucrurilor petrecute.
Știind tratamentul adesea brutal utilizat de romani prizonierilor de război, Daci Balo s'a sinucis pentru a evita capturarea, dar mai ales pentru a merge la Zamolxio prin propria sa voință.
Totuși, Maximus a pretins, așa cm stă scris pe stela sa funerară descoperită la Philippi, Grecia, că a reușit să'l captureze pe Daci Balo mai înainte ca acesta să moară, ori putem înțelege că Daci Balo se sinucise chiar înainte de a fi prins, dar ar fi fost încă în viață cînd a fost decapitat și i'a fost tăiată mîna.
Cert este că dacă era prins viu, Daci Balo ar fi fost luat ostatic și dus ca ''premiu'' la Roma, ceea ce nu s'a petrecut.
Iată traducerea din latină a textului de pe stela funerară a lui Maximus:
''Tiberius Claudius Maximus, veteran, s'a îngrijit de ridicarea acesteia în timp ce era în viaţă. El a luptat ca şi călăreţ în Legiunea a VII-a Claudia Pia Fidelis, a fost făcut quaestor equitum, apoi singularis (singularis = gardă de corp) al legatului aceleiaşi legiuni apoi vexillarius al cavaleriştilor (vexillarius = stegar/ portdrapel al călăreților) din aceeaşi unitate. A primit daruri (recompense) de la împăratul Domiţian pentru curaj (bravură) în timpul războiului getic. A fost făcut duplicarius în Ala II (II se citeşte secunda) Pannoniorum de către împăratul Traian şi a fost făcut explorator (cercetaş) şi decorat de două ori pentru vitejie în războiul getic şi partic şi a fost făcut decurion al aceleiaşi ale de către el (Traian) deoarece l'a capturat pe Decebalus şi i'a adus capul la Ranisstorum. A fost lăsat la vatră de către D. Terentius Scaurianus, consular, comandantul noii provincii... ( aici piatra este ruptă). Verbul în latină din inscripţie este ''cepisset'', este la timpul trecut, modul mai mult ca perfect, şi s'ar traduce prin ''îl capturase''.
Pe lîngă aceste versiuni ale prinderii viu sau mort, al sinuciderii sau uciderii lui Daci Balo, nu trebuie să scoatem definitiv din calcul și varianta morții regelui în lupta cu urmăritorii lui.
Maximus nu spune pe stela lui funerară dacă l'a prins pe regele geților viu sau a capturat un cadavru !!!!!!
Religios vorbind, se ştie că geții aveau o zeitate principală, Zamolxio, care la origine pare să fi fost un ori un profet şi un asociat al regelui get, ori chiar regele geților din vremea lui, legenda lui comportînd un scenariu de ocultare şi epifanie care semăna vag cu acela al zeităţilor ce mor şi învie, precum Attis, Osiris şi Adonis (cf. Eliade & Culianu, Dicţionar al religiilor, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 233).
Sub numele și de Gebeleizis, Zamolxio era totuşi un zeu celest, iar la fiecare 4 ani, geţii îi trimiteau un mesaj prin mijlocirea sufletului unui luptător azvîrlit în sus şi lăsat să cadă în vîrfurile a 3 suliţi; dacă solul nu murea, trebuia luat totul de la început.
Războinicii geţi nu se temeau de moarte şi, mai mult ca sigur, nici regele Daci Balo însuşi, am adăuga noi.
Probabil, Zamolxio le propovăduise nemurirea sufletului celui ucis în luptă şi trimiterea lui într'un soi de paradis avant la lettre despre care nu avem nici o descripţiune.
De ce nu am accepta că regele Daci Balo a fost ucis în luptă?
Atunci cînd a fost înconjurat de soldaţii romani, printre care şi numitul Tiberius Claudius Maximus, nedorind să fie capturat şi omorît de romani şi, totodată, fiind convins că va dobîndi nemurirea sufletului şi că va ajunge în paradis, nu s'a sinucis, ci a luptat pînă la ultima picătură de energie, iar în final a fost ucis de romanii care'l urmăreau.
Pe de altă parte, Daci Balo a tot sperat, a nădăjduit că va scăpa de sub urmărirea aprigă a romanilor, că se va refugia în regiunea geților rămași liberi şi că va reface rezistenţa şi va lupta din nou împotriva puternicului Imperiu Roman, de această dată cu succes. În acelaşi timp, romanii şi, evident, conducătorii militari şi împăraţii romani aveau obiceiul, cutuma să'i captureze vii pe liderii sau conducătorii armatelor şi popoarelor pe care le cucereau, şi aici putem da exemplul generalului şi omului de stat roman Iulius Caesar, care l'a prins viu în anul 52 î.Hr. pe conducătorul gallilor (care erau tot geți), arvernul Vercingetorix, proclamat rege de ai săi (Gaius Iulius Caesar, De Bello Gallico, 7, 4, 4 şi E. Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, 2002, p. 177), şi l'a pus în lanţuri, iar ulterior l'a tîrît în convoiul ce va însoţi triumful său; în 46 î.Hr., Vercingetorix, rex al gallilor, va fi executat în temniţă (E. Cizek, op. cit. , p. 177, apud Gaius Iulius Caesar, De Bello Gallico, 7, 89, 5 şi Plutarh, Caesar, 27).
Rezultă că, sigur, Traian a dat ordin ca Daci Balo să fie prins, capturat viu pentru a'l aduce în carul său triumfal la Roma, dar noi susținem și ca perfect posibil și real ca regele geților să fi căzut în luptă ca un adevărat războinic, murind răpus în încleștarea cu urmăritorii romani.
Astăzi, locul sinuciderii sau morții lui Daci Balo este încă disputat, unii spun că ar fi în zona Sub Cununi, lîngă Grădiştea de Munte, alţii, la Piatra Craivii, lîngă Alba Iulia, acolo unde exista o davă puternică.
De'a lungul anilor, arheologii au încercat să refacă drumul prin munţi al lui Daci Balo, iar opinia generală este aceea că regele get ar fi fugit pe traseul Ciungul Mare – Romoş –Ardeu – Zlatna.
Ce se ştie sigur este că ofiţerul Maximus i'a tăiat capul regelui şi i'a dus lui Traian preţiosul “trofeu”.
Împăratul Romei a primit capul învinsului în tabăra militară de la Ranisstorum, cartierul său general în ultimele luni de război. Această fortăreaţă Ranisstorum se găsea probabil, pe un loc unde astăzi există oraşul Zlatna (viitorul oraş roman Ampellum).
De ce susținem asta?
Şi astăzi la Zlatna există cîmpul Troian sau Cîmpul lui Traian. Ardelenii au ridicat în cinstea lui Deci Balo o frumoasă statuie, un ultim omagiu adus Regelui care a luptat o viaţă întreagă pentru libertatea poporului său.
Traian l'a decorat pe Maximus, oferindu'i a doua medalie a vieții sale, prima medalie primind'o de la Domitian în 87 d.Hr.
Romanii au organizat Colonia Dacia ca pe provincie romană și au construit o altă capitală la o distanță de 40 de kilometri de vechea Sarmi Getuzo.
Acest centru a fost numit Colonia Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmizegetuza.
Chiar și prin titulatura acestui castru, deducem dacă mai era cazul, că Dacia nu a existat în istorie decît ca o colonie romană, și nu ca un regat getic.
Senatul roman a sărbătorit înființarea Coloniei Dacia prin ordonarea confecționării unui sestertius dedicat optimus princeps.
Pierderile suferite în acest război de către geți au fost extraordinare, dar și armata romană a suferit victime semnificative în cucerirea regatului Geția condus de Daci Balo.
Prima rebeliune getică împotriva stăpînirii romane a avut loc la 11 ani după război și a coincis cu moartea lui Traian, în 117, arătînd efectul pe care împăratul l'a avut asupra geților după înfrîngerea suferită.
Chiar și în folclorul rumînesc modern, Traian este amintit ca Traian, iar marile sale războaie cu ''oamenii munților” sînt încă amintite în cîntecele epice rumînești.
De aceea, este de neînțeles de ce unii dintre rumîni văd cu ochi buni această înfrîngere, sfătuiți de iezuiți și din alte interese obscure, aducînd numele lui Traian ucigașul geților și jefuitorul acestor ținuturi, în imnul de stat, cînd în realitate aceste evenimente au reprezentat un mare dezastru pentru neamul geto-rumînesc.
Onorarea unui dușman al strămoșilor noștri este ca o cizmă rămasă pe gîtlejul unui popor care tînjește la o libertate și o suveranitate firească.
În timp ce bătălia s'a încheiat cu victoria romană, aceasta este considerată de istorici drept ultima mare cucerire a Imperiului Roman înainte de declinul său final.
Imperiul roman va cădea la rîndul său, ocupat de geții de peste 3 secole, care au răzbunat astfel moartea lui Daci Balo.