Cristian Fara - Între oameni

22/06/2026

Congresul

Surprinzător mi-am amintit de Oberth, dar nu pentru că toți își lăsaseră acasă iile și veniseră în straie nemțești, ci pentru că după lansare avea loc prima desprindere a treptei unu. Racheta își continua zborul.
Speranța tuturor însă era oarecum rezervată, oamenii zâmbeau și se salutau elegant, dar li se citeau în ochi înfrângeri nenumărate. Pentru că nu, nu erau oameni noi, născuți ieri, plini de idealuri și credință. Oamenii erau ca noi toți, vechi, în costum elegant, dar fiecare purta câte un sac mare în spate, asta îi făcea să se miște oarecum ciudat prin sala aceea somptuoasă cu coloane imperiale. Da, un sac mare de înfrângeri, de nedreptăți și speranțe spulberate.
Dar toți erau români, se simțea asta din afara clădirii și nu din modul în care erau parcate mașinile, ci dintr-o vibrație stranie care ne face pe noi românii să ne recunoaștem între noi, cu tot cu acel sac plin de regrete, dar cu o inimă pregătită pentru o nouă luptă, însă nu împotriva oricui și mai ales nu oricum. Asta îi făcea de fapt să fie conservatori prin definiție.
Părea mai degrabă un congres al contabililor. Fiecare îl socotea pe fiecare, iar măsura nu era ordinea, sau libertatea, nici chiar prosperitatea, măsura era țara.
Simplu românește, într-un cuvânt, între două zâmbete se măsurau între ei cât de vrednici sunt, câtă omenie, câtă cinste. Îmi plăcea să îi privesc, chiar dacă nu îi auzeam, puteam vedea cele două zâmbete: primul binevoitor întotdeauna, al doilea… sincer sau fals, după cm era socoteala.
Erau împreună însă, gata să nu lase pe nimeni în urmă, gata să își pună viețile una peste alta pentru a construi ceva. Nicidecum gata să se războiască, așa cm s-ar fi așteptat oricine ar fi văzut afișele sau steagurile fluturând. Dar nu oricine înțelegea că tocmai în acea dârzenie, tocmai în acel sac greu de pe umeri stătea puterea lor.
Nu era entuziasm, era doar un românesc și apăsat rost. Un rost bun care face pământul să rodească și țara să fie socotită ca propria lor casă.
Nu, nu erau mulți, erau atâți cât trebuie. Și au făcut ce trebuia în hainele acelea nemțești elegante. Dar sigur în drumul lung spre casă, de o parte sau de cealaltă a Carpaților, au mai socotit încă, pentru ca mâine să fie iar ei înșiși în țara lor, dincolo de cuvinte.

Cristian Fara

16/06/2026

14/06/2026

Motociclistul și politicianul

Politicienii seamănă extrem de mult cu motocicliștii. Nu numai că încalcă legile în mod eroic, dar au și o pasiune pentru asta. Ei trăiesc în grupuri, gang-uri, și se recunosc între ei doar dacă poartă aceeași siglă sau fac aceleași gesturi; cuvintele nu au reprezentări concrete pentru ei. Iar liderul… este cel care o are mai mare.

Citiți continuarea aici👇

08/06/2026

Bătrânul

Călătorea mereu
prin închisoarea vârstei,
ca un zburător liber,
dar nu se apropia
de marginile gândurilor.

El nu se întorcea
niciodată.

Căuta mereu alt loc
de unde să plece,
alt loc unde să ajungă.

Chiar dacă timpul lui
nu mai respecta demult
legile fizicii,
el nu se oprea
niciodată.

Ca o oglindă rotundă
care îți întoarce cuvintele,
nu chipul,
când trecea
pe lângă tine,
bătrânul cu ochii umezi
nu plângea
niciodată.

https://open.substack.com/pub/cristianfara/p/batranul?r=36t5lh&utm_medium=ios

05/06/2026

Oops

E deja iunie. Am ratat luna „românii se plâng de ei înșiși”.

A fost interesant să citesc texte românești despre civilizație și reformă, despre cât de avansați sunt ceilalți, oricare ceilalți, în afară de români.

Și am rămas cu o singură concluzie: oamenii aceștia îi confundă!

Sigur că au o scuză. Ei se cred cu toții români, s-au născut aici, au case, case mari, au școală, școală înaltă și bani, mulți bani. Bine, e corect, au și cetățenie… și legea este a lor.

Românii i-au lăsat chiar să le poarte numele, să se suie pe jilțuri înalte, să rânească prin pământ după aur și sare. Toate astea ca să îi lase în pace pe dealurile lor, în munții lor, fie că sunt Carpați sau Dinarici.

Pentru că nu au venit de nicăieri și nici nu vor pleca vreodată.

E deja iunie.

03/06/2026

Nimic

Astăzi m-am trezit într-o haită de lupi. Nu, nu era periculos, pentru că și eu eram un lup sau, cel puțin, așa credeau ei.
Singurul lucru care lipsea era Luna sau ceva oarecare care să fie simbol, sau magie, sau mai sus. Asta făcea ca ei să urle la nimic.

Citiți continuarea aici👉

Astăzi m-am trezit într-o haită de lupi.

01/06/2026

Oamenii își amintesc că au văzut Sfinxul de fiecare dată când văd fotografia lui. De aceea s-au scris mii de texte despre simbolul suprem din Bucegi și foarte puține despre drumul până la el.

Continuarea o vedeți aici👉

Textul după poză

28/05/2026

Oamenii întreabă dacă avem o statuie a poetului Octavian Goga în Deva.

Nu. Nu avem o statuie a lui Octavian Goga. Nu avem nici o statuie a lui Mihail Kogălniceanu și nici ale multor altor oameni de cultură români. Și, poate mai grav, riscăm să ajungem într-o țară în care numele lor vor dispărea încet din spațiul public, dacă oamenii nu mai au curajul să spună că această cultură le aparține.

Dar nu este vorba doar despre statui.

Este vorba despre numele lui Octavian Goga, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Mircea Eliade și ale altor personalități care au făcut parte din cultura română — nume aflate astăzi în centrul unor dispute politice și ideologice.

Este vorba despre biblioteci, școli și străzi:
Strada Octavian Goga,
Bulevardul Mihail Kogălniceanu,
Strada Nicolae Iorga,
Strada Vasile Alecsandri —
din Deva și din toată România.

Și nu, nu este vorba despre schimbarea adresei dumneavoastră.

Este vorba despre numele dumneavoastră pe o listă de semnături. Despre dreptul de a spune că patrimoniul cultural românesc nu trebuie șters, ascuns sau abandonat din frică.

Pentru că o cultură nu dispare atunci când este criticată.
Dispare atunci când oamenii încetează să o mai apere.

27/05/2026

Ei și noi

Ceilalți nu sunt inamici, ci concurenți. Și asta e departe de un joc de cuvinte. Pentru că, inconștient sau nu, toată lumea fuge în aceeași direcție.

Dacă vorbim de partide, ei bine, ceea ce diferă la doctrine e partea artistică, aportul creatorului. Indiferent de partid, scopul este același, iar oamenii sunt aceiași în fiecare partid: unii vor mai bine pentru ei, alții vor mai bine pentru copiii lor, pentru generația următoare. Primii sunt definiți negativ — vor funcții, bani, au interese personale — iar ceilalți sunt definiți pozitiv — vor bine pentru alte generații. Iar cei care spun că vor doar binele celorlalți sfârșesc adesea urmând, fără să recunoască, una dintre celelalte două direcții.

Dar partea interesantă și mereu în atenția publicului este care dintre partide are mai mulți sau mai puțini răi, corupți, vânduți sau cumpărați. Sigur că această falsă problemă este întreținută de media, de analiști și de consumatorii de bere.

Adevărul e că partidele — din naștere sau prin absorbție — depășesc la noi acel prag fatal de indivizi care vor totul pentru ei. Și de aici nu mai contează clasamentul: care e mai rău decât celălalt, cu cât au depășit limita, când toți au depășit-o deja.

Dar asta nu s-a întâmplat ieri. E o soluție veche pe care cei dinaintea noastră au experimentat-o deja: anarhia — acel moment în care toți au renunțat la regulă în același timp și au descoperit că haosul nu eliberează, ci obligă. Și da, a ieșit mereu prost. Am fost obligați să ne întoarcem la democrație, la reprezentanți, la partide.

Cea mai stranie soluție pe care am auzit-o însă e „breșa” — acea mică crăpătură pe care pietrarul o face cu dalta lui știrbă în mijlocul stâncii. Unii ar spune că e imposibil. Alții au început deja, singuri, nebunește, să lovească stânca — fiecare în parte, fiecare cu dalta lui: fie că e cuvântul, fie că e onoarea sau cinstea, fie că e credința, omenia sau gândul.

Și fac asta oriunde: la muncă, acasă, la birou, într-o instituție, în administrație poate, în partide.

Însă răul, personificat într-o stâncă, rămâne neclintit.

Pentru că noi, ceilalți, nu le spunem că linia subțire și dreaptă pe care trebuie să o urmeze cu dălțile lor — fiecare în parte — este deja desenată, discret, în cărțile pe care ei nu le-au citit încă.

Cristian Fara

Ceilalți nu sunt inamici, ci concurenți.