Colecții Speciale, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași

08/07/2026

𝐀𝐫𝐭𝐚 𝐌𝐢𝐧𝐢𝐚𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢

Arta miniaturii reprezintă una dintre cele mai complexe și rafinate forme de expresie artistică ale trecutului, reunind într-o sinteză remarcabilă estetica, spiritualitatea și măiestria tehnică. Originile sale se regăsesc în Antichitate, însă cunoaște apogeul în Evul Mediu, în cultura bizantină și în școlile miniaturale occidentale. Termenul „miniatură” derivă din latinescul 𝑚𝑖𝑛𝑖𝑢𝑚, pigmentul roșu de plumb folosit inițial pentru rubricarea textelor și ornamentarea inițialelor. Ulterior, odată cu diversificarea tehnicilor de iluminare, termenul a ajuns să desemneze ansamblul ilustrațiilor și ornamentelor care transformau manuscrisul într-o operă de artă.

De-a lungul secolelor, manuscrisele au reprezentat nu doar suporturi de text, ci și embleme ale puterii, credinței și culturii. Caligrafia elaborată, decorul ornamental și materialele prețioase, în special pergamentul de calitate superioară, le ofereau o funcție liturgică, educativă și ceremonială, transformându-le în daruri princiare sau ecleziastice. Fiecare manuscris era un unicat, rezultat al unui proces îndelungat, în care scrierea, miniatura și ornamentul alcătuiau o creație artistică unitară. Mai mult decât simple cărți, manuscrisele erau obiecte de prestigiu, în care valoarea textului era amplificată prin imagine, culoare și lumină.

Primele forme ale artei miniaturii se regăsesc în Egiptul Antic, Grecia și Roma. Papirusurile egiptene, acoperite cu hieroglife, ilustrau scene cosmologice și religioase, iar în lumea greacă și apoi în cea romană apar portrete de autori și compoziții mitologice. În Roma târzie, codexurile, precursoarele cărții moderne, înlocuiesc treptat sulurile și sunt împodobite cu inițiale ornate și ilustrații narative, așa cm se observă în manuscrisele lui Virgiliu și Terențiu. Aceste manifestări timpurii anticipează transformarea manuscrisului din simplu suport al textului într-un obiect artistic de o remarcabilă complexitate.

Miniatura bizantină timpurie atinge un nivel simbolic excepțional. Manuscrise precum 𝐺𝑒𝑛𝑒𝑧𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑉𝑖𝑒𝑛𝑎 (sec. VI), 𝐶𝑜𝑑𝑒𝑥 𝑅𝑜𝑠𝑠𝑎𝑛𝑒𝑛𝑠𝑖𝑠 (sec. VI) și 𝐸𝑣𝑎𝑛𝑔ℎ𝑒𝑙𝑖𝑎𝑟𝑢𝑙 𝑙𝑢𝑖 𝑅𝑎𝑏𝑏𝑢𝑙𝑎 (586) ilustrează măiestria miniaturii bizantine timpurii, prin folosirea aurului, a pergamentului purpuriu și a unei cromatici de mare rafinament, asociate mediului imperial și celui ecleziastic. Stilul frontal, solemn și sacru reflectă teologia iconică a epocii. În manuscrisele de prestigiu, textul era uneori caligrafiat cu cerneală aurie sau argintie pe pergament purpuriu, privilegiu rezervat curții imperiale și înaltei ierarhii ecleziastice. În aceste manuscrise, aurul nu era aplicat pentru a sugera bogăția, ci pentru a materializa lumina divină, concepută drept spațiul în care se desfășura revelația.

În Occident, miniatura evoluează în direcții stilistice distincte. În Britania și Irlanda, stilul insular atinge o complexitate ornamentală remarcabilă, ilustrată de 𝐶𝑎𝑟𝑡𝑒𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝐾𝑒𝑙𝑙𝑠, în timp ce miniatura carolingiană revine la echilibrul modelelor clasice, vizibil în 𝑃𝑠𝑎𝑙𝑡𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑈𝑡𝑟𝑒𝑐ℎ𝑡 și în manuscrise de lux precum 𝐶𝑜𝑑𝑒𝑥 𝐴𝑢𝑟𝑒𝑢𝑠 𝑆𝑎𝑛𝑐𝑡𝑖 𝐸𝑚𝑚𝑒𝑟𝑎𝑚𝑚𝑖. Goticul târziu accentuează interesul pentru naturalism și expresivitate, tendințe care vor influența ulterior și miniatura din spațiul românesc, ilustrată de 𝑃𝑠𝑎𝑙𝑡𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝑆̦𝑡𝑒𝑓𝑎𝑛 𝑐𝑒𝑙 𝑀𝑎𝑟𝑒.

Miniatura islamică, în special cea persană, dezvoltă un limbaj vizual de o mare originalitate. 𝐴𝑙-𝑄𝑢𝑟ʾ𝑎̄𝑛 𝑎𝑙-𝑎𝑧𝑟𝑎𝑞 (Coranul Albastru) impresionează prin sobrietatea și precizia ornamenticii geometrice și caligrafice, în timp ce 𝑆ℎ𝑎̄ℎ𝑛𝑎̄𝑚𝑒ℎ și 𝑀𝑎𝑠𝑛𝑎𝑣𝑖̄ ilustrează eleganța compozițională și lirismul miniaturii persane.

Dincolo de diferențele stilistice și culturale, toate aceste tradiții împărtășesc o rigoare tehnică deosebită, ce explică rafinamentul iluminării manuscriselor. Realizarea unui manuscris miniat presupunea colaborarea mai multor meșteri specializați, de la scribi și rubricatori la miniaturiști și, adesea, legători, fiecare contribuind la crearea unui ansamblu artistic unitar. Pergamentul, principalul suport al manuscriselor medievale, era pregătit cu grijă, întins și tratat cu praf de cretă sau gesso pentru a obține o suprafață netedă și receptivă la culoare. Aurul era aplicat sub formă de foiță sau de pastă și lustruit până dobândea o strălucire intensă. În practica iluminării medievale, aurul era aplicat înaintea culorii, deoarece lumina era concepută drept fundament al imaginii, nu simplu ornament.

Decorul paginii manuscrise era alcătuit din inițiale ornate, frontispicii, chenare și vignete cu motive vegetale, geometrice sau zoomorfe, integrate într-o concepție ornamentală unitară. Inițialele deveneau adevărate microcompoziții picturale, în care litera și imaginea se contopeau într-un limbaj vizual coerent. În structura manuscrisului, elemente precum 𝑖𝑛𝑐𝑖𝑝𝑖𝑡, 𝑐𝑜𝑙𝑜𝑓𝑜𝑛 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑝𝑒𝑡 𝑝𝑎𝑔𝑒 marcau începutul și încheierea textului sau transformau întreaga pagină într-o compoziție ornamentală. În terminologia de specialitate, 𝑖𝑙𝑙𝑢𝑚𝑖𝑛𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛 desemnează ansamblul decorului pictat și aurit al manuscrisului, în timp ce 𝑚𝑖𝑛𝑖𝑎𝑡𝑢𝑟𝑒 se referă propriu-zis la reprezentarea figurativă.

Instrumentele de lucru, peneluri extrem de fine din păr de veveriță, ace și cuțite, permiteau o minuțiozitate excepțională. Miniatura nu era concepută pentru a fi privită de la distanță. În numeroase manuscrise, imaginea era destinată unei priviri apropiate, ceea ce explică precizia aproape microscopică a execuției și bogăția detaliilor descoperite la o examinare atentă. În atelierele monahale din Moldova, precum Putna și Dragomirna, multe dintre aceste detalii pot fi observate doar cu ajutorul unei lupe, mărturisind nivelul deosebit al măiestriei tehnice.

Culoarea nu avea un rol pur decorativ, ci constituia un veritabil cod vizual, teologic și simbolic. Pigmenții naturali, extrași din minerale, scoici, plante sau metale, erau amestecați cu lianți organici și aplicați în straturi fine, uneori peste foița de aur. Fiecare culoare purta o semnificație precisă: albastrul exprima revelația divină, roșul jertfa și focul sacru, iar aurul gloria cerească. Astfel, pagina manuscrisului devenea un spațiu teologic pictat, în care imaginea, culoarea și lumina articulau o viziune asupra lumii văzute și nevăzute.

Ultramarinul, obținut din lapislazuli adus din Afganistan, era cel mai prețios pigment al Evului Mediu, rezervat veșmintelor sacre și fondurilor celeste. Miniumul (roșu de plumb) era utilizat pentru rubricare și ornamentarea inițialelor, evocând sângele lui Hristos și focul Duhului Sfânt. Verdele de malachit sugera speranța și renașterea, orpimentul lumina harică, iar purpura, extrasă din moluște din genul 𝑀𝑢𝑟𝑒𝑥, rămânea atributul regalității și al autorității sacre. În manuscrisele moldovenești, albastrul de cobalt, asociat frecvent cu roșul și aurul, contribuia la realizarea unor contraste cromatice cu o puternică valoare simbolică.

În spațiul românesc, miniatura dobândește o identitate artistică proprie. Gavril Uric, activ la Mănăstirea Neamț în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, este considerat întemeietorul școlii moldovenești de miniatură. 𝑇𝑒𝑡𝑟𝑎𝑒𝑣𝑎𝑛𝑔ℎ𝑒𝑙𝑖𝑎𝑟𝑢𝑙 său din 1429 (Bodleian Library, Oxford) impresionează prin echilibrul compozițional, eleganța desenului și rafinamentul cromatic, inaugurând o tradiție care va marca evoluția manuscriselor moldovenești.

Miniatura moldovenească își atinge apogeul în vremea lui Ștefan cel Mare, când atelierele de la Putna, Neamț și Voroneț realizează manuscrise de o bogăție decorativă excepțională, cu ferecături prețioase, miniaturi și ornamente de mare finețe. Aceasta îmbină rigoarea bizantină cu o sensibilitate artistică proprie, conturând un stil inconfundabil.

În secolul al XVII-lea, mitropolitul Anastasie Crimca, fondator al Mănăstirii Dragomirna, deschide un nou capitol în evoluția miniaturii românești. 𝑇𝑒𝑡𝑟𝑎𝑒𝑣𝑎𝑛𝑔ℎ𝑒𝑙𝑖𝑎𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝐷𝑟𝑎𝑔𝑜𝑚𝑖𝑟𝑛𝑎 (1609), caligrafiat și miniat chiar de el, se remarcă prin margini florale geometrizate, cromatică vibrantă și o concepție ornamentală de mare finețe. Compozițiile sale armonizează motive vegetale cu influențe bizantine și orientalizante, iar precizia aproape microscopică a detaliilor reflectă nivelul excepțional al artei miniaturale din Moldova. Prin viziunea sa, Crimca reînnoiește limbajul miniaturii și îl adaptează sensibilității artistice locale.

Primele manifestări ale miniaturii în spațiul românesc apar încă din secolele XI–XIII, în manuscrise grecești și slavone copiate în mănăstirile din Dobrogea și Transilvania. De-a lungul Evului Mediu, miniatura devine un veritabil limbaj vizual, îndeplinind funcții liturgice, catehetice, diplomatice și de devoțiune personală.

Între cele mai reprezentative capodopere ale acestei arte se numără 𝐶𝑜𝑑𝑒𝑥 𝑆𝑖𝑛𝑎𝑖𝑡𝑖𝑐𝑢𝑠, 𝐶𝑜𝑑𝑒𝑥 𝑃𝑢𝑟𝑝𝑢𝑟𝑒𝑢𝑠 𝑅𝑜𝑠𝑠𝑎𝑛𝑒𝑛𝑠𝑖𝑠, 𝐶𝑜𝑑𝑒𝑥 𝐴𝑚𝑖𝑎𝑡𝑖𝑛𝑢𝑠, 𝐶𝑎𝑟𝑡𝑒𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝐾𝑒𝑙𝑙𝑠, 𝑃𝑠𝑎𝑙𝑡𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑈𝑡𝑟𝑒𝑐ℎ𝑡, precum și manuscrisele 𝑆ℎ𝑎̄ℎ𝑛𝑎̄𝑚𝑒ℎ, 𝐵𝑎̄𝑏𝑢𝑟𝑛𝑎̄𝑚𝑎 şi 𝑎𝑙-𝑄𝑢𝑟ʾ𝑎̄𝑛 𝑎𝑙-𝑎𝑧𝑟𝑎𝑞, fiecare ilustrând, în forme diferite, bogăția artistică și spirituală a culturilor care le-au creat.

Astăzi, miniatura nu reprezintă doar un patrimoniu muzeal de excepție, ci și un domeniu viu de cercetare, restaurare și inspirație artistică. Studierea acestor manuscrise dezvăluie nu doar performanța tehnică a miniaturiștilor medievali, ci și felul în care imaginea, culoarea și scrierea au devenit un limbaj comun al credinței, cunoașterii și memoriei culturale. Fiecare manuscris miniat rămâne mărturia unei epoci în care frumusețea imaginii și rigoarea meșteșugului se aflau în slujba unei aspirații comune – cunoașterea, credința și apropierea de sacru.

01/07/2026

𝑷𝒂̆𝒕𝒓𝒂𝒕𝒖𝒍 𝑵𝒆𝒈𝒓𝒖 (𝑩𝒍𝒂𝒄𝒌 𝑺𝒒𝒖𝒂𝒓𝒆, 1915) al lui Kazimir Malevici apare într-un moment de profundă efervescență artistică și de intensă tensiune istorică. În plin Prim Război Mondial și în preajma transformărilor care aveau să culmineze cu Revoluția Rusă, avangarda urmărea desprinderea definitivă de realismul și naturalismul tradițional. În acest climat, Malevici a întemeiat suprematismul – o mișcare abstractă care revendica „supremația sensibilității pure în artă” – și a creat
𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 ca manifest al acestei viziuni. Contemporanii au descris lucrarea drept „punctul zero al picturii”, considerând-o începutul unei „lumi pure”, în care forma și culoarea nu mai slujesc reprezentării convenționale. Pentru unii critici, 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 reprezintă „ultima” frontieră a artei – un obiect iconic menit să propulseze privitorul dincolo de limitele percepției cotidiene, spre starea de „non-obiectualitate”.

Tabloul a fost prezentat publicului la 𝐸𝑥𝑝𝑜𝑧𝑖𝑡̦𝑖𝑎 0,10 (Petrograd, decembrie 1915), unde a fost expus, în mod simbolic, în colțul sălii de expoziție, în locul tradițional destinat icoanelor ortodoxe. Prin această asociere, Malevici plasa 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 în analogie directă cu icoana sacră, sugerând trecerea de la sacralitatea religioasă la aceea a formei pure. Într-o scrisoare din 1916, artistul avea să-şi definească lucrarea drept „icoana timpului nostru”. Reacțiile contemporanilor au fost puternic polarizate. Unii critici au considerat-o un gest nihilist, în timp ce alții au intuit începutul unei revoluții vizuale. Pentru Malevici însă, 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 nu reprezenta nimic concret, ci crea un spațiu vid, în care forma însăși devenea purtătoare de sens. După cm explica ulterior artistul: „nu am expus aici un simplu pătrat, ci senzația absenței obiectului”. În acest spațiu, pictura invită la o experiență directă, mai degrabă decât la o interpretare rațională, iar pătratul suspendat pe fundalul alb devine „punctul de plecare al unei arte eliberate”.

Din perspectivă teoretică și filosofică, 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 anunță o abordare radicală a „non-obiectualității”. În 𝐿𝑢𝑚𝑒𝑎 𝑛𝑜𝑛-𝑜𝑏𝑖𝑒𝑐𝑡𝑢𝑎𝑙𝑎̆ (1927), Malevici susține că artistul trebuie să se elibereze de materie pentru ca sensibilitatea pură să se poată manifesta pe deplin. În viziunea suprematistă, suprafețele de culoare și formele geometrice fundamentale, precum pătratul, cercul și crucea, încetează să mai trimită la obiecte concrete. Ele devin expresia sensibilității pure, dobândind totodată o dimensiune spirituală. Prin 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢, Malevici pledează pentru o artă total autonomă, care nu reproduce lumea exterioară, ci afirmă existența unui plan non-obiectual, în care sensul se naște din însăși prezența formei, nu din reprezentarea unui obiect.

În plan vizual, lucrarea se definește printr-o austeritate formală radicală: o simplă suprafață de pânză acoperită cu negru dens, delimitată de margini ferme pe un fond alb. Această esențializare extremă o diferențiază de celelalte direcții ale artei abstracte. Dacă Kandinsky considera forma și culoarea mijloace de exprimare a unei realități spirituale, iar Mondrian urmărea, prin reducerea progresivă a formelor și a paletei cromatice, descoperirea unei ordini universale, Malevici respinge însăși necesitatea reprezentării lumii obiective. În concepția sa, pictura nu mai trebuie să fie imaginea unui obiect, ci o realitate autonomă, întemeiată exclusiv pe raportul dintre formă, culoare și sensibilitate. El nu urmărește să armonizeze formele sau să construiască o compoziție echilibrată, ci să elimine orice reper vizual neesențial. Pictura sa nu propune un sens univoc, ci invită privitorul să pătrundă în misterul spațiului gol, transformând 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 într-o meditație vizuală asupra creației pure și a ceea ce nu poate fi reprezentat.

Influența 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 s-a extins cu mult dincolo de Rusia și a marcat decisiv evoluția artei abstracte a secolului al XX-lea. În aceeași perioadă, Piet Mondrian dezvolta în Olanda neoplasticismul, o estetică geometrică orientată către o ordine vizuală universală. Deși ambele direcții aspirau la depășirea reprezentării, Mondrian privilegia echilibrul abstract, în timp ce Malevici împingea esențializarea formei până la consecințele ei ultime. Redescoperirea suprematismului în Occident, începând cu anii 1960, a contribuit la afirmarea artei minimaliste și conceptuale. Mai mult decât un repertoriu de forme geometrice, 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 a impus o nouă concepție asupra imaginii și a statutului ei în artă. În această perspectivă se înscrie și influența exercitată asupra unor artiști precum Donald Judd, Frank Stella, Sol LeWitt, Ad Reinhardt sau Yves Klein, care au regăsit în proiectul malevician posibilitatea reducerii limbajului plastic la structurile sale fundamentale, fără a-i diminua forța conceptuală.

Criticii de specialitate atribuie 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 o dublă semnificație în istoria artei: pe de o parte, lucrarea marchează încheierea tradiției figurative, iar pe de altă parte, inaugurează spațiul abisal al abstractului suprem. Ea rămâne unul dintre reperele fundamentale ale modernității vizuale, nu printr-un mesaj convențional, ci prin provocarea pe care o adresează privitorului și prin redefinirea radicală a statutului imaginii. După cm remarca Peter Schjeldahl în 𝑇ℎ𝑒 𝑁𝑒𝑤 𝑌𝑜𝑟𝑘𝑒𝑟, 𝑃𝑎̆𝑡𝑟𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑁𝑒𝑔𝑟𝑢 este „o pictură care nu te invită să analizezi un sens clar, ci să accepți ceva care nu spune nimic, ci te întreabă”. În tăcerea sa aparentă se concentrează întreaga putere a creației absolute, iar lucrarea rămâne nu doar un reper istoric fundamental, ci și o enigmă care invită la reflecție asupra naturii creației și asupra rolului imaginii în deschiderea către noi realități nevăzute.

,

30/06/2026

Imagini de la microsimpozionul și vernisajul expoziției documentare „De la dreptul subiectiv la drepturile omului”, organizate cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la nașterea lui Octavian Ionescu.

Evenimentul a fost deschis de prof. univ. dr. Ioan Milică, directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. În cadrul microsimpozionului au susținut comunicări prof. univ. dr. Aurora Ciucă, prof. univ. dr. Ioan Alexandru Tofan, prof. univ. dr. Marina Mureșanu Ionescu, dr. Cătălin Botoșineanu și conf. univ. dr. Dan Constantin Mâță.

Expoziția valorifică documente provenite din Arhiva Octavian Ionescu, donată Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași de doamna profesor Marina Mureșanu Ionescu, prin generozitatea căreia aceste documente au intrat în patrimoniul bibliotecii. Fondul arhivistic, deosebit de valoros din punct de vedere documentar și patrimonial, constituie o sursă importantă pentru cunoașterea istoriei dreptului, a învățământului juridic românesc și a mediului academic din secolul al XX-lea.

Documentele expuse urmăresc principalele etape ale formării și activității sale, de la anii de studiu și doctoratul la Paris până la specializările europene, activitatea desfășurată în cadrul Consiliului Legislativ al României, cariera universitară ieșeană și continuarea cercetării după anul 1950.

Printre piesele prezentate se află manuscrisul tezei de doctorat susținute la Sorbona în anul 1931, diploma de doctor și documentele referitoare la premierea tezei. De asemenea, sunt expuse pentru prima dată publicului cursuri universitare și manuscrise păstrate în arhiva profesorului Octavian Ionescu, documente care oferă o perspectivă directă asupra activității sale didactice și științifice.

Expoziția poate fi vizitată până la data de 17 iulie 2026, în spațiul expozițional de la etajul I al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași.

29/06/2026

23/06/2026

𝐃𝐞 𝐥𝐚 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐮𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯 𝐥𝐚 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢
𝐈𝐧 𝐦𝐞𝐦𝐨𝐫𝐢𝐚𝐦 𝐎𝐜𝐭𝐚𝐯𝐢𝐚𝐧 𝐈𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮 – 𝟏𝟐𝟓 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞

Microsimpozionul și expoziția documentară „De la dreptul subiectiv la drepturile omului”, organizate cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la nașterea lui Octavian Ionescu (1901–1990), readuc în atenția publicului viața și opera uneia dintre personalitățile de prim plan ale științei juridice românești din secolul al XX-lea.

Construită în jurul documentelor provenite din Arhiva Octavian Ionescu, expoziția reconstituie viața și opera juristului, filosofului și profesorului universitar care avea să devină doctor și laureat al Facultății de Drept din Paris, membru marcant al Consiliului Legislativ al României și profesor de drept civil la Universitatea din Iași. Prin manuscrise, fotografii, corespondență, publicații și alte mărturii documentare, sunt reconstituite principalele etape ale unui parcurs intelectual desfășurat între Iași, Paris, Freiburg, Berlin, Viena și marile centre ale culturii juridice europene.

Dincolo de reconstituirea etapelor biografice și profesionale, expoziția surprinde și dimensiunea umană a unui intelectual pentru care studiul și cultura au reprezentat constante ale întregii existențe. Vizitatorii sunt invitați să descopere documente care ilustrează anii de formare ai viitorului jurist, de la copilăria petrecută în satul Vorniceni și studiile la Liceul „Laurian” din Botoșani până la anii petrecuţi la Universitatea din Iaşi şi începuturile unei cariere intelectuale care avea să îl conducă spre marile centre academice europene.

Participarea la Jamboreea Cercetașilor de la Londra și călătoria europeană prilejuită de acest eveniment (1920) îi lărgesc orizontul intelectual și îi suscită interesul pentru marile spații ale culturii europene. După absolvirea Facultății de Drept și a Facultății de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Iași, obține o bursă pentru studii doctorale la Paris, deschizând astfel o etapă decisivă în formarea sa intelectuală.

Anii petrecuți la Paris, decisivi pentru formarea sa, ocupă un loc central în cadrul expoziției. Manuscrisul tezei de doctorat 𝘓𝘢 𝘯𝘰𝘵𝘪𝘰𝘯 𝘥𝘦 𝘥𝘳𝘰𝘪𝘵 𝘴𝘶𝘣𝘫𝘦𝘤𝘵𝘪𝘧 𝘥𝘢𝘯𝘴 𝘭𝘦 𝘥𝘳𝘰𝘪𝘵 𝘱𝘳𝘪𝘷𝘦́, exemplarele tipărite ale lucrării, diploma de doctor în drept, medalia și documentele privind premierea tezei reconstituie anii petrecuți la Sorbona, într-un mediu intelectual de excepție. Aici, Octavian Ionescu a urmat cursurile unor reputați profesori ai dreptului francez, între care Georges Ripert, René Cassin, Henri Capitant și René Demogue, urmând în același timp cursuri de filosofie și litere. În aceeași perioadă, frecventează conferințele organizate la Collège de France și intră în contact cu personalități marcante ale culturii europene.

Teza de doctorat 𝘓𝘢 𝘯𝘰𝘵𝘪𝘰𝘯 𝘥𝘦 𝘥𝘳𝘰𝘪𝘵 𝘴𝘶𝘣𝘫𝘦𝘤𝘵𝘪𝘧 𝘥𝘢𝘯𝘴 𝘭𝘦 𝘥𝘳𝘰𝘪𝘵 𝘱𝘳𝘪𝘷𝘦́, susținută la Sorbona la 14 martie 1931, sub președinția profesorului Georges Ripert, în fața unei comisii din care au făcut parte René Cassin și Louis Le Fur, reprezintă unul dintre reperele majore ale acestei etape. Lucrarea a fost premiată de Facultatea de Drept din Paris, iar Octavian Ionescu a obținut titlul de laureat al facultății. Profesorii francezi au apreciat cercetarea sa drept o contribuție originală la știința juridică, iar aproape jumătate de secol mai târziu autorul avea să revină asupra acestei teme fundamentale prin ediția a II-a, revăzută și adăugită, publicată la Bruxelles în anul 1978.

Titlul expoziției – „De la dreptul subiectiv la drepturile omului” – surprinde simbolic continuitatea unei reflecții dezvoltate de-a lungul întregii sale vieți. De la cercetarea care i-a adus recunoașterea Sorbonei până la ultimele sale studii și comunicări științifice, preocuparea pentru persoană, libertate și drepturile fundamentale ale omului a rămas una dintre constantele gândirii sale juridice.

Documentele expuse surprind, de asemenea, perioada de specializare din Germania și Austria, desfășurată cu sprijinul Fundației Rockefeller și al Fundației Humboldt, precum și contactele științifice pe care Octavian Ionescu le-a stabilit cu reprezentanți de seamă ai gândirii juridice europene. Corespondența cu Georges Ripert, René Cassin și alți specialiști ai vremii, pașapoartele, fotografiile și documentele de călătorie păstrează memoria unei perioade de intensă formare intelectuală și de deschidere către marile centre universitare ale continentului.

Revenit în țară, Octavian Ionescu își continuă parcursul profesional atât în cadrul Consiliului Legislativ al României, cât și în învățământul universitar ieșean. Membru marcant al Consiliului Legislativ până la desființarea acestei instituții în anul 1948, el a îmbinat activitatea de cercetare și elaborare legislativă cu cea didactică, desfășurată la Universitatea din Iași. Referate, documente oficiale, corespondență profesională, manuscrise, cursuri și fotografii ilustrează activitatea profesorului de drept civil și implicarea sa intensă în viața academică românească.

Totodată, expoziția surprinde și momentul dramatic al anului 1950, când, în urma epurărilor politice, Octavian Ionescu este îndepărtat din universitate. Deși marginalizat profesional, își continuă activitatea științifică și rămâne prezent în circuitul academic internațional. În pofida dificultăților impuse de noul regim, continuă să studieze, să scrie și să reflecteze asupra marilor probleme ale dreptului, preocupări care vor însoți întreaga sa activitate intelectuală.

În această perioadă redactează ample memorii, care constituie astăzi nu doar povestea unei vieți, ci și o amplă frescă a transformărilor politice, sociale și culturale ale României din secolul al XX-lea. Paginile lor surprind atât marile evenimente istorice ale veacului trecut, cât și efectele pe care instaurarea regimului comunist le-a avut asupra mediului universitar și asupra intelectualității românești.

Activitatea desfășurată după pensionare ilustrează continuitatea preocupărilor sale științifice și fidelitatea față de cercetarea juridică. În pofida dificultăților și a izolării impuse de regimul comunist, Octavian Ionescu a continuat să publice, să participe la congrese internaționale de filosofia dreptului și să reflecteze asupra problemelor fundamentale ale dreptului și libertății. A colaborat constant cu prestigioase publicații precum 𝐴𝑟𝑐ℎ𝑖𝑣𝑒𝑠 𝑑𝑒 𝑃ℎ𝑖𝑙𝑜𝑠𝑜𝑝ℎ𝑖𝑒 𝑑𝑢 𝐷𝑟𝑜𝑖𝑡 𝑒𝑡 𝑑𝑒 𝑆𝑜𝑐𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑒 𝐽𝑢𝑟𝑖𝑑𝑖𝑞𝑢𝑒 𝑠̦𝑖 𝐴𝑟𝑐ℎ𝑖𝑣 𝑓𝑢̈𝑟 𝑅𝑒𝑐ℎ𝑡𝑠- 𝑢𝑛𝑑 𝑆𝑜𝑧𝑖𝑎𝑙𝑝ℎ𝑖𝑙𝑜𝑠𝑜𝑝ℎ𝑖𝑒, reviste de referință în domeniul filosofiei și sociologiei dreptului. Studiile și monografiile sale acoperă domenii precum dreptul civil, sociologia juridică și filosofia dreptului, ilustrând amploarea preocupărilor sale intelectuale și deschiderea către marile dezbateri juridice europene ale secolului XX.

Evenimentul este organizat de Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Arhivele Naționale Iași, Asociația „Vespasian V. Pella” și Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași.

Invitați: prof. univ. dr. Aurora Ciucă, prof. univ. dr. Ioan Alexandru Tofan, prof. univ. dr. Marina Mureșanu Ionescu, dr. Cătălin Botoșineanu și conf. univ. dr. Dan Constantin Mâță.

Manifestarea va avea loc la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași, în Sala Hasdeu, la 25 iunie 2026, începând cu ora 12.00.

***
Expoziţie realizată de Departamentul Conservarea Colecţiilor Generale şi Speciale din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iaşi. Curator: Irina Sandu, Colecţii Speciale,. Materialul documentar din arhiva personală a lui Octavian Ionescu a fost pus la dispoziţie de prof. univ. dr. Marina Mureşanu-Ionescu. Un sprijin preţios în realizarea expoziţiei au oferit dr. Ioana Cristina Atanasiu şi drd. Vlad Grigorescu.

11/04/2026

𝐍𝐢𝐜𝐨𝐥𝐚𝐞 𝐓𝐨𝐧𝐢𝐭𝐳𝐚 (𝟏𝟑 𝐚𝐩𝐫𝐢𝐥𝐢𝐞 𝟏𝟖𝟖𝟔 - 𝟐𝟕 𝐟𝐞𝐛𝐫𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟒𝟎) – 𝟏𝟒𝟎 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐚𝐬̧𝐭𝐞𝐫𝐞

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑎 𝑢𝑛 𝑠𝑎̆𝑙𝑏𝑎𝑡𝑖𝑐 𝑠̧𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑢𝑛𝑐𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑎 𝑢𝑛 ℎ𝑎𝑙𝑢𝑐𝑖𝑛𝑎𝑡. 𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̧𝑡𝑒, 𝑐𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑎̆ 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̧𝑡𝑒. 𝐿𝑖𝑛𝑖𝑠̧𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑚 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑡-𝑜 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑣𝑖𝑎𝑡̧𝑎 𝑠̧𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑝𝑢𝑡̧𝑖𝑛𝑖 𝑜𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖 𝑎𝑢 𝑖̂𝑛𝑡̧𝑒𝑙𝑒𝑠 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖-𝑜 𝑑𝑒𝑎...

Născut la Bârlad, ca primul dintre cei cinci copii ai unui negustor, Nicolae Tonitza este astăzi unul dintre marii pictori români din prima jumătate a secolului XX. Din copilărie dovedeşte calităţi excepţionale de caricaturist şi desenator, fiind impresionat de caricaturile lui Constantin Jiquidi. După studii se dedică o perioadă picturii murale, îmbogăţind, cu talentul său artistic, pictura bisericii din Grozeşti (Grozăvești) - Bacău, pe cea a capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi, a mănăstirii Durău şi decorează numeroase capele mortuare. În acelaşi timp, desenează caricaturi, execută picturi şi olărie, scrie cronici plastice și de teatru, ilustrează diverse romane, participă la expoziţii colective şi organizează expoziţii personale în ţară şi peste hotare. Călătoreşte la Paris, München, Roma și Genova, unde se desăvârșește ca artist și este atras de experiența impresioniștilor, de secretul lumii și de farmecul atmosferei. Este influențat și de arta lui Toulouse Lautrec, de pictorii nobiști, de Bonard sau de foviștii lui Matisse. Preocuparea sa a fost nu imitația sterilă, ci obținerea unei sinteze în care să cuprindă sensul lumii și al existenței.

Opera lui Tonitza poate fi definită ca realistă, dar în același timp liberă, evocatoare, plină de forța inspirației autentice și de spontaneitate. Tonitza credea că în această lume poate descoperi nu numai semnele tragice ale existenței umane, dar și desăvârșita puritate spre care aspira arta sa. Supranumit „pictorul copiilor”, Nicolae Tonitza rămâne în peisajul picturii românești ca cel mai reprezentativ pictor al portretelor de copii, pe care le-a realizat avându-i drept inspirație pe cei trei copii ai săi (Irina, Catrina și Petru). Aceste portrete dovedesc aspirația de a păstra încrederea în valoarea nealterată a purității sufletești. Peisajele sale, de un irezistibil pitoresc, exaltă lirism și poezie, rafinament și farmec și încântă privitorul prin forme și „bucurii cromatice” originale. Preocuparea majoră a artistului devine „exprimarea plastică a luminii, a culorii, a valorii pe care le capătă lucrurile scăldate în binecuvântata lumină”. În lucrările sale, culoarea este mai presus de linie, fiecare culoare captează o emoție, un sentiment, aducând în prim-plan un limbaj plastic unic, care-l definește pe Tonitza ca unul dintre marii artiști ai epocii.

𝐼̂𝑛 𝑎𝑟𝑡𝑎̆, 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎 𝑛𝑢 𝑒 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆ 𝑝𝑒𝑟𝑓𝑒𝑐𝑡𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑠𝑎̆𝑠̧𝑖, 𝑐𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑐𝑒𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝑖𝑧𝑏𝑢𝑡𝑒𝑠̧𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒.

**
𝐓𝐡𝐞𝐨𝐝𝐨𝐫 𝐏𝐚𝐥𝐥𝐚𝐝𝐲 (𝟏𝟏 𝐚𝐩𝐫𝐢𝐥𝐢𝐞 𝟏𝟖𝟕𝟏 - 𝟏𝟔 𝐚𝐮𝐠𝐮𝐬𝐭 𝟏𝟗𝟓𝟔) – 𝟏𝟓𝟓 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞

𝑁𝑢 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑟𝑛, 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒.

Născut la Iași, într-o familie de boieri moldoveni, Pallady își trăiește întreaga viață sub semnul aristocrației. Studiază ingineria la Dresda, apoi pleacă la Paris, unde se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În această perioadă de formare frecventează atelierul lui Puvis de Chavannes şi pe cel al lui Gustave Moreau. Apoi intră în cercurile artistice postromantice și simboliste, se împrietenește cu Matisse și își face debutul artistic la Salonul din Paris. Amiciţia cu Matisse va dăinui de-a lungul unei jumătăţi de secol, până la moartea pictorului francez. Este binecunoscută împrejurarea că numeroasele variante ale tabloului lui Matisse, La Blouse Roumaine, s-au desăvârşit în urma unui schimb de scrisori dintre cei doi prieteni.

În pofida faptului că a fost martor la toate mişcările artistice ale primei jumătăţi a veacului XX, artistul nu a aderat din punct de vedere estetic la niciuna dintre acestea. Izvoarele creaţiei sale sunt mult mai complexe, asociind vechea pictură murală a monumentelor din nordul Moldovei şi aspiraţia spre rigoare logică, ce coboară în arta modernă. Pictura lui este o pictură a armoniilor subtile, desprinsă parcă din versul lui Baudelaire: „Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii...”.

Spirit critic, introspect și lucid, Pallady caută, prin arta sa, răspunsuri legate de ponderea materialității în balanță cu spiritualitatea. Din petalele fragile ale unei flori, din conturul unui trup, din silueta unor copaci sau din lucrurile vieții cotidiene se desprinde ideea de spiritualitate, pe care o include, la el, orice înfățișare concretă, materială, a acestei lumi. De aceea, tablourile și desenele lui Pallady sunt tot atâtea autoportrete spirituale.

**
Expoziția dedicată lui Nicolae Tonitza și lui Theodor Pallady este deschisă în Palatul Fundației, la etajul II.

(Din colecțiile speciale ale BCU Iași)