Lăpușnic

30/05/2026

Locul naşterii ( casa ) lui Bethlen Gábor din Ilia, Hunedoara. Anul 1860.
Bethlen Gábor (cunoscut în română ca Gabriel Bethlen) a fost unul dintre cei mai importanți principi ai Transilvaniei, conducând țara între anii 1613 și 1629. El a fost, de asemenea, rege ales al Ungariei și un lider militar protestant marcant în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Perioada domniei sale este considerată „epoca de aur a Transilvaniei”, datorită stabilității politice, dezvoltării economice înfloritoare și boom-ului cultural.

30/05/2026

3️⃣0️⃣ mai — Sâmbăta celor adormiți - Moșii de vară ✝️

„Căci Domnul dăruiește pe unii pentru rugăciunea celorlalți. De aceea ni s-a poruncit să ne rugăm unul pentru altul, pentru ca unii să se vindece prin mijlocirea altora. O mână spală pe alta și amândouă devin albe. Astfel rugăciunile pentru cei repausați mântuiesc și pe unii și pe alții.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

Se pare că încă din vremea Sfinților Apostoli, după cm ne arată Sf. Ioan Gură de Aur, se țineau zile de pomenire a strămoșilor adormiți în speranța fericirii veșnice. Astfel de zile pot fi identificate în jurul secolului al VI-lea. Găsim multe rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor morți și în Evhologhiul lui Serapion de Thmuis din secolul al IV-lea în care citim:

„Te rugăm, Dumnezeule, și pentru cei adormiți, a căror pomenire s-a făcut, sfințește aceste suflete, căci tu pe toate le cunoști; sfințește-i pe cei adormiți în Domnul și numără-i cu puterile Tale cele sfinte și dă-le lor și sălășluire întru împărăția Ta.”

Despre obiceiul rugăciunilor de mijlocire pentru cei morți găsim menționări istorice la Sfinții Părinți și Scriitori bisericești din secolul al II-lea: Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, iar din secolul al IV-lea, când mărturiile devin numeroase, Sfântul Ioan Gură de Aur.

Coliva, în jurul căreia se face pomenirea morților, simbolizează trupul celui care moare și învie întocmai ca bobul de grâu. Datina datează din secolul al IV-lea, fiind legată de o minune săvârșită de Sf. M. Mc. Teodor Tiron din timpul împăratului Iulian Apostatul.

„Cei adormiţi nu sunt uitaţi, ci ei sunt pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie; sâmbăta, îndeosebi, se săvârşesc parastase, de multe ori însoţite de Sfânta Liturghie, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască celor plecaţi Dincolo fericirea cea veşnică. Este dovada dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt şi care este mai puternică decât moartea. Dragostea trece dincolo chiar de pragul mormântului. Dragostea străpunge veșnicia.” — Înaltpreasfințitul Părinte Calinic

Text: Sfântul Ioan Gură de Aur, „Tâlcuire la Epistola întâia către Corinteni; Tâlcuire la Faptele Apostolilor”;

11/04/2026

SÂMBĂTA ÎN CARE FEMEIA POATE BATE BĂRBATUL. INTERFERENȚE BALCANICE

Se crede că, în Sâmbăta Paștelui, femeia are o forță neobișnuită și că îi este îngăduit să-și bată bărbatul… „dar ce folos, că are mult de lucru și n-are când”…

Astăzi, prin repetarea unor gesturi rituale străvechi, femeia capătă puteri magice pe care le folosește pentru a atrage belșugul, sănătatea și norocul. Unge pomii cu aluat pentru a le spori rodul, îngroapă rămășițele mielului la rădăcina unui măr pentru ca familia să-i fie protejată de boli, seamănă flori în grădină, pregătește o pască specială pentru vite spre a le spori mana și a le feri de primejdii, aruncă pe apă curgătoare cojile de ouă folosite la prepararea aluatului, pentru ca uliul să nu atace găinile.

Această inversare simbolică a ordinii firești nu este singulară, apare în multe spații din Balcani și Europa de Est. În unele sate din Bulgaria și Serbia, femeile loveau ritualic bărbații sau copiii cu crenguțe verzi în Joia sau Sâmbăta Mare, gest menit să aducă sănătate și fertilitate.

În Polonia și Slovacia, la sărbătoarea numită „Lunea Udă” (Śmigus-Dyngus), rolurile se pot inversa: dacă în mod obișnuit băieții stropesc fetele, există regiuni unde și fetele se răzbună simbolic a doua zi, restabilind echilibrul.

În spațiul ucrainean și rutean, femeile aveau un rol central în pregătirea pâinii rituale de Paște (p***a), considerată purtătoare de putere sacră. Uneori, atingerea sau chiar o lovitură ușoară dată cu ramuri sfințite era văzută ca un transfer de vitalitate, nu ca un act de violență.

În Grecia rurală, în ajunul Paștelui, femeile conduc ritualurile domestice: pregătesc pâinea, veghează focul și „închid” simbolic răul în gospodărie. Există credința că în această zi cuvântul și gestul femeii au putere sporită, putând binecuvânta sau, dimpotrivă, „lega” norocul casei.

GESTURI STRĂVECHI
- „În noaptea spre sâmbătă are loc strigarea peste sat: satirizarea tinerilor, a sătenilor. Era o mare onoare pentru cineva care a rămas nestrigat. Strigoaicele cărora li se strigă numele nu mai au putere.” (Simion Fl. Marian – „Sărbătorile la români”)

- „Din anafura de la Paşti, din Crucea Paştei, a făcut Dumnezeu, în Sâmbăta Paştelor, atunci când se coace pasca, toate florile, toate seminţele câte sunt, toate pâinile. A sfărâmat crucea mărunt şi a aruncat în patru părţi şi peste toată lumea au răsărit.” (Elena Niculiță Voronca – „Datinele și credințele poporului român”)

Această credință are ecouri și în alte tradiții est-europene: în Serbia și Bulgaria, firimiturile de pâine pascală sunt păstrate și împrăștiate pe câmpuri pentru rod bogat, iar în Ucraina, resturile de p***a sunt date animalelor sau puse în pământ, pentru a transmite forța regeneratoare a sărbătorii.

- „Sâmbătă spre duminică oamenii nu dorm, ci fac un foc în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii, care ţine până la miezul nopţii. De la miezul nopţii, merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreţinut de flăcăi până în zori.” (Simion Fl. Marian – „Sărbătorile la români”)

Focurile de veghe sunt răspândite în tot sud-estul Europei: în Grecia (focurile de la Înviere), în Bulgaria și Macedonia, focurile cu rol apotropaic (care alungă spiritele rele, marcând totodată trecerea dintre moarte și renaștere)

- „Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci... Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când!” (Elena Niculiță Voronca – „Datinele și credințele poporului român”)

În acest context mai larg, gestul nu trebuie citit literal, ci ca o relicvă a unui timp ritual în care ordinea socială se suspendă pentru a reface echilibrul lumii. Femeia, ca păstrătoare a vetrei și a ciclurilor vieții, devine pentru o clipă stăpâna forțelor care regenerează universul.

📷 Kurt Hielscher - ROMANIA, 1933, Leipzig

09/04/2026

Joia Mare din Săptămâna Patimilor este foarte însemnată. Se mai numeşte Joia Neagră sau Joimăriţă. Cine n-a terminat de tors nici că mai toarce. Joimăriţa le pedepseşte pe femeile leneşe, le bate peste degete şi le arde cânepa netoarsă. Pe unele pur şi simplu le fură, le frige şi le mănâncă. Când Joimăriţa nu se manifestă explicit, o fac, pe alocuri, colindătorii: ei controlează torsul, îşi bat joc de leneşi şi chir ard fuioarele netoarse.

Nu se lucrează în această zi. Se face, în schimb, borş. Borşul din Joia Mare ţine tot anul. Cine doarme în această zi va fi leneş şi netrebnic, adică nu va fi bun de treabă, până în anul următor. Fetele fac iar vrăji, ca să fie plăcute băieţilor.
Pentru morţi se fac focuri din vreascuri rupte cu mâna, netăiate. Pe lângă foc se aşează scaune, se pune pâine cu vin, se tămâiază. În această zi morţii se pregătesc să vină pe pământ, aşa că trebuie să fie ajutaţi şi primiţi bine. Pe morminte se varsă apă şi se pun lumânări şi aşchii de lemn aprinse. Copiii umblă prin sat cu toaca şi cântă:
Toacă tocănelele,
Joi, Joimărelele.
Paşte popa vacile
Pe toate ogaşele,
Duminică-i Paştele.

În Joia Mare cade Nunta urzicilor. Din momentul în care înfloresc, urzicile nu mai sunt bune de mâncat. În unele locuri există obiceiul de , asemănător celui de la Lăsata Secului. Tinerii se strâng şi, într-o formă ce poate aminti unui orăşean de brigăzile de agitaţie, fac publice greşelile celor păcătoşi.
Iată o mostră de dialog:
- Vai de mine, măi!
- Ce ţi-e ţie, măi?
- Că mă doare capul...
- Pentru ce te doare capul?
- Pentru că Constantinu Nuţului s-a îmbătat la făgădău (cârciumă) şi...

În Joia Mare femeile vopsesc ouăle. Cele roşii se numesc merişoare. Cele cu modele se numesc, de la o zonă la alta, ouă împistrite, încondeiate, scrise, pictate ( pictate cu ceară ), muncite, chinuite. Legendele despre ouăle de Paşte sunt foarte numeroase. Primul ou încondeiat de încercare se numeşte . Se vopsesc şi ouă negre dar mai rar. Numele motivelor de pe ouă sună familiar: brâul popii, suveica, oala legată, crucea rusească, roata carului, mânecă sucită, floarea Paştelui, brăduţul, cercelul doamnei, lintea, garoafa, frunza nucului, ghiocelul, grâul câmpului, calea rătăcită, fluturul, peştele, păianjenul, laba gâştei, aripioara, berbecele, unghia caprei, urechile iepurelui, creasta cocoşului, laba broaştei, laba racului, laba cârtiţei, inelul ciobanului, cârja, steaua, fluierul ciobanului, pălăria neamţului....În lumea oraşului, care este domeniul unde omul obişnuit ţine cu atâta minuţie socoteala ornamentelor?

Ouăle muncite nu se dau de pomană - nu le primeşte Dumnezeu. Unele sunt pline, deci se pot mânca, altele, goale, se înşiră pe aţă şi se pun la icoană. Scrisul ouălor se plăteşte. Femeile mai pricepute îl fac şi pentru alte case. Se plăteşte pe claie. O claie numără 30 de ouă. Numai oul roşu se duce la câmp; el se păstrează peste an ca să te apere de farmece. Şi Dracu tot de ouăle roşii se interesează. Cică el de două lucruri întreabă: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai fac ouă roşii. Când n-or mai face asta, Dracu devine stăpân peste lume.

Există şi o rândului a ciocănitului. Se crede că oamenii care ciocnesc între ei ouă de Paşte se întâlnesc pe lumea cealaltă. Se ciocneşte capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. Cel mai mic (în vârstă, în importanţă) ţine oul şi cel mare îl ciocneşte: Hristos a înviat!, Adevărat a-nviat!. Se ciocneşte şi pe luate – cine sparge oul are voie să-l ia, iar dacă partenerul refuză să i-l dea, pe lumea cealaltă îl va mânca stricat şi uns cu păcură. După unii ouăle se ciocnesc până la Înălțare. Alţii cred că mai poţi s-o faci de Duminica Mare a Rusaliilor. A observat cineva că spargerea ouălor este un gest violent?

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)

Icoană pe sticlă cu tema „Cina cea de Taină”, meșter Savu Moga, datare 1859, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului, clasată în categoria jurică Tezaur - Colecția Muzeului Național la Țăranului Român

05/04/2026

✝ Florii binecuvântate!

Pe 5 aprilie 2026, în calendarul ortodox, prăznuim Duminica Floriilor — ziua Intrării Domnului în Ierusalim și începutul Săptămânii Patimilor.

Este un moment de liniște și întoarcere spre interior.
Un prilej de a ne pregăti sufletește pentru marea sărbătoare a Paștelui.

Să primim această zi cu inimă deschisă,
cu mai multă pace, mai multă lumină și mai multă înțelegere.

La mulți ani tuturor celor care își sărbătoresc onomastica!

25/03/2026

🐍

25/03/2026

𝗭𝗶𝘂𝗮 𝗖𝘂𝗰𝘂𝗹𝘂𝗶 - De ce cântă cucul de Blagoveștenie?

În tradiția populară se spune despre cuc că toată iarna a fost uliu, iar astăzi, când se dezleagă limba tuturor păsărilor el se transformă iar în cuc. Și el tot cânta până de Sânziene. În lumea satului umblă vorba că de Sân Petru el se îneacă cu orz și se transformă iar în uliu.

𝐂𝐚𝐥𝐞𝐧𝐝𝐚𝐫 𝐩𝐨𝐩𝐮𝐥𝐚𝐫

Sărbătoarea de Buna Vestire a primit în tradiția populară și denumirea de Ziua Cucului, denumire legată de cântecul cucului care începe întotdeauna de Blagoveștenie și se sfârșește la Sânziene sau Sân Petru.

În această zi, cântecul cucului trebuie așteptat de oameni cu veselie, cu stomacul plin și cu buzunarele pline de bani, astfel vor putea beneficia de lucruri bune în anul ce va urma. Dacă cântecul cucului ne va surprinde posomorâți și cu stomacul gol, atunci e semn rău, se spune că “te-a spurcat cucul”, iar peste an lucrurile nu vor merge tocmai bine.

În spațiul popular mai circulă o veche legendă, puțin știută, care ne explică de ce cântă cucul între Blagoveștenie și Sânziene.
Astfel, legenda spune că pasărea pe care o numim noi azi cuc, nu este de fapt cucul adevărat, cel care avea pene de aur, ci perechea acestuia, Sava.

În vremuri demult trecute, cucul și Sava trăiau împreună pe pământ, ca soț și soție. Sava i-a fost însă necredincioasă cucului, care a decis să o părăsească și să plece în cealaltă lume. Sava, văzând că acesta nu glumește, ci o lasă și pleacă, l-a întrebat când și unde să-l caute.
Cucul, supărat, i-a spus că poate să-l caute, dacă voiește, între Blagoveștenie și Sânziene. Astfel, Sava recunoscându-și greșeala și voind să o îndrepte, cm au sosit Bolagoveșteniile, cm a început să zboare din ramură în ramură și să strige “cucu, cucu”.

În zadar însă, deoarece cucul, perechea Savei, nu se va mai întoarce niciodată. În acest fel, an de an, Sava cântă “cucu, cucu” și zboară din pom în pom, doar, doar își va putea regăsi perechea.

De Buna Vestire se dezleagă limba tuturor păsărilor pentru a cânta, dar mai ales cea a cucului, care toată iarna a fost uliu, iar la Blagoveștenie se preface iarăși în cuc.
Sursa foto: wikipedia

01/03/2026

01/03/2026

24/02/2026

Dragobetele, sărbătoarea iubirii în România ☺️

2️⃣4️⃣ februarie – Dragobete, sărbătoarea iubirii la români ♥️

„Oamenii se vindecă printr-o conexiune autentică.”
— Martin Buber, Eu și Tu

Una dintre cele mai vechi mențiuni despre Dragobete provine din Transilvania, mai exact din Calbor, comuna Beclean, județul Brașov. Pe un „Triod” din biserica greco-catolică din această localitate, tipărit în 1774, istoricul Nicolae Iorga a descoperit următoarea însemnare: „Ziua de Dragobete. Vreme timpurie”.

De unde vine numele Dragobete? În 1923, Vasile Bogrea lansează o ipoteză: Dragobete derivă din „Glavoobretenie”, denumirea slavonă a sărbătorii creștine a „Aflării Capului Sf. Ioan Botezătorul”, sărbătoare care, în calendarul ortodox, cade pe 24 februarie. Forma actuală a cuvântului Dragobete trimite fără îndoială la familia lexicală de origine slavă din care fac parte adjectivul „drag” și substantivul „dragoste”.

Când a intrat Dragobete în cultura română? În „Traianida” lui Dimitrie Bolintineanu, o „poemă epică națională” apărută în 1870. Bogdan Petriceicu Hasdeu amintește de Dragobete în „Etymologicum magnum Romaniae”. Un deceniu mai târziu, Dragobetelui i se oferă prima descriere de specialitate realizată de Simion Florea Marian, în „Sărbătorile la români”.

Cine este Dragobete? Dragobete are origini precreștine, fiind foarte probabil, așa cm crede Ion Ghinoiu, un zeu al unui străvechi panteon. Astăzi îl cunoaștem pe Dragobete ca fiind un fiu al babei Dochia. Dragobetele românilor are corespondent și în alte culturi. La greci, tânărul purta numele de Eros, iar la romani, Cupidon.

Dragobetele, Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în case și în suflete. Ion Ghinoiu ne spune că dragostea curată a tinerilor este asociată la români cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure care au ca patron o reprezentare mitică în Dragobete. Este o zi guvernată și de poveștile iubirilor care au învins timpul și despre care ajungem să povestim astăzi.

Care sunt modelele voastre de iubire? Ce poveste de iubire vă vine în minte? Poate fi din literatură, dar și din viața reală.

📖 Informațiile provin din prima carte despre Dragobete din România: „Dragobete: Cinci deschideri”, volum realizat la inițiativa Otiliei Hedeșan, președinta Asociației Etnologilor din România. Colectivul autorilor este format din: Rodica Zafiu • Dragobete: construcția discursivă (de la nume la personaj), Tudor Sălăgean • Dragobete: redescoperirea, Mihaela Bucin • Dragobete: deschideri culturale, Otilia Hedeșan • Dragobete: vecinătăți și subînțelesuri și Szabo Zsolt • Dragobete: o deschidere didactică. Este o carte unică în spațiul românesc.