27/12/2025
CRĂCIUNUL ÎL MOȘTENIM DE LA PELASGO-GEȚI
Conform tradițiilor creștine și din ceea ce cunoaștem cu toții astăzi, sărbătorim în ziua Crăciunului nașterea Domnului nostru Iisus.
Nimic mai fals!
De asemenea, nimic blasfemator, dacă chiar vrem să cunoaștem adevărul...cu adevărat.
Dincolo de faptul că nimeni nu a putut demonstra că Iisus s'a născut cu adevărat în data de 25 decembrie, Crăciunul a fost ''confiscat'' de Biserică.
Acum că a trecut sărbătoarea, să vedem ce am sărbătorit și ce înseamnă pentru cei mai mulți dintre noi Crăciun și formele arumîne și meglene Crăfun și Cărțun?
1. sărbătoarea creştină a naşterii lui lisus care se celebrează pe data de 25 decembrie; ă
2. personaj legendar care aduce daruri de Crăciun celor mici, numit Moş Crăciun.
Originea acestui cuvînt a fost mult discutată de'a lungul timpului.
Astfel, mulți cercetători consideră că provine din lat. creatione(m) (Densușianu, Hir, 262; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69).
Dacă încercăm să derivăm rumînescul Crăciun, așa cm o cred cei intruiți prin filtrele latinomane al școlii rumînești de secole bune, din latinul ''creationem'' întîmpinăm cîteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic.
În ce priveşte cele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că latinul ''ea'' devine ''e'', deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, iar ''e'' final nu trebuie să lipsească (cf. amărăciune etc.), deci, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.
Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cm indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, deoarece lisus a preexistat naşterii sale pămîntene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s'a întrupat.
Crezul creştin ţine să menționeze că lisus este ''născut, iar nu făcut'', cm bine remarcă Cioranescu.
Autorii Lexiconului de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hașdeu consideră că provine din latinul crestinum.
Meyer (Alb. St, 189) derivă albanezul kershendella din latinul Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia, ori kershendella nu poate explica rumînescul Crăciun.
P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din latinul colationem, prima zi din lună cînd preotul pre-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi Capidan (Dacor., 3, 142).
Cuvîntul Crăciun este practic răspîndit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei; cf. bg. kracon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karacon, karacon (nume propriu şi Crăciun), cehul cracun, ucr. k(e)recun, kraciun, vezi rusul korocun.
Maghiarofonii să'și revizuiască cunoștințele despre Crăciun: estonii spun ''Jõulud'', iar finlandezii ''joulu'', limbi ugrice precum maghiara.
Ei au luat de la scandinavi cuvîntul pentru solstițiul de iarnă care se numeşte în limbile scandinave ''jul'' (cf. frizianului jul, englezului yule). Termenul scandinav jul sau jól (cf. germ. yuletide), care a ajuns în estonă, este înrudit cu cuvîntul hjul sau hjól (roată), fiind astfel asociat cu sărbătoarea întoarcerii luminii.
Zeul cu barbă lungă, Odin, este numit și Jólnir (''acel Yule'').
În Ágrip, creat în secolul al XII-lea, jól este interpretat ca un derivat al numelui lui Odin, Jólnir, care este similar cu jólnar, un nume poetic pentru zeități, în limba nordică veche.
În poezia nordică veche, cuvîntul este folosit pentru a desemna o sărbătoare, sau hugins jól (''festivalul scoarței'').
Familiile conduse de Almos (tatăl lui Arpad) acum 1000 de ani în Europa au preluat de la noi Crăciun.
Este mai clar decît lumina Soarelui 😉
Larga răspîndire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i'a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Phihppide, Principii, 17, Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56.
În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) se bazează pe forme slave complet inadecvate, precum kratiiki ''scurt'' sau kracati ''a păşi''.
Paliga (46-47) arată că la sîrbi kracun se referă la ''ziua butucului'' cînd se ardea un ''butuc de Crăciun'', la bulgari kracun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie.
La ruşi karacon este în perioada solstițiului de vară şi avea sens de ''moarte''.
În rusa veche, korocun era o sărbătoare de după 15 August
La ucraineni este ''colacul de Crăciun''.
Paliga consideră că forma albanezul kërcu care înseamnă ''butuc, buturugă'', în general, ar proveni de la proto-europeanul (PIE) (s)ker- ''a tăia, a îndoi'' şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noțiunea de ''butuc, buturugă''.
Acest lucru nu trebuie să ne inducă în eroare, deoarece este la fel de posibil ca noțiunea de butuc din albaneză să provină de la cea de Crăciun şi nu invers, din moment ce butucul Crăciunului a fost tot timpul asociat cu această sărbătoare străveche.
Vasmer (1I, 633) nu crede că formele slave provin din rumînă, deoarece acest cuvînt este menționat în Cronica lui Nestor (1143).
Vasmer ar putea avea dreptate dacă am considera că poporul rumîn s'a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăți a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul geto-rumînesc este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea ''creştină'' a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datînd din perioada pre-creştină.
Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susținută de date ştiinţifice.
Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică ''Naşterea'', ca de altfel şi în alte limbi europene (cf, it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Ded’ Moroz, adică Moş Ger, arată clar că la ei nu s'a făcut o asociație între anumite tradiții agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cm s'a făcut la rumîni şi la alte popoare vechi din Europa sub influența culturii rumîne.
Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au luat acest termen de la rumîni.
În plus, este cert că au existat contacte între geți şi slavi încă din primele secole ale erei creştine sau chiar şi mai devreme.
Dovadă că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvînt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s'a celebrat în sînul bisericii creştine decît destul de tîrziu, cam din secolul IV, mai întîi la Roma, de prin 336 d.Hr. încoace.
În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui lisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă, apoi treptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui lisus, s'a generalizat în ambele părţi ale Imperiului Roman.
Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi azi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui lisus.
Faptul că sărbătoarea naşterii lui lisus este pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană ''natalis solis invicti'' (''naşterea soarelui neînvins''), sărbătoare care avea loc la solstițiul de iarnă, cînd ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească.
În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile.
Romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism, asimilat cu sărbătorirea Crăciunului, care dăinuie şi astăzi, răspîndindu'se în toate ţările europene, cît şi peste ocean în cele două Americi.
La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii.
Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.
Nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgînă romană a solstițiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători getice (i-e) străvechi, cu rădăcini în neolitic.
Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viață.
Prin urmare, data solstițiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăți, agrare prin excelență.
Sărbători legate de această dată sînt întîlnite la toate popoarele din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanța acestei date.
Avînd în vedere aceste detalii, geții sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstițiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi naştere), aşa cm reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor.
Avem atestări documentare că vechea religie getică era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Hr.
Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit pînă foarte tîrziu la geți.
Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin, în satul său natal Tauresium fusese un adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI d.Hr., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu get din Tracia vor fi dăinuit mult timp şi după aceea.
De menționat, de asemenea, că în religia zoroastriană naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, pînă la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui lisus.
Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul rumînesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat pînă azi, sînt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui lisus.
A. Chelariu (2003, 117126) consideră, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiții getice (i-e) aşa cm vedeți mai sus.
Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de radăcina PIE *perku ''stejar'', radical din care provine latinul guercus ''stejar'', în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstițiului de iarnă, ''butucul Crăciunului'' care este aprins şi lăsat să ardă pînă în primăvară.
Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte ''chalendal, chalendaou, calignaou, calnos'', termen extrem de apropiat de rumînescul călindău, aşa cm este denumit buşteanul din seara de Crăciun.
La megleno-rumîni, acest butuc se numeşte ''boadnic''.
În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura rumînă, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încît este puțin probabil ca rumînescul Crăciun să provină de la radicalul *perku-, radical care defineşte stejarul.
Astfel, cei doi termeni trebuie separați.
În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie numai din lemn de stejar.
Pe de altă parte, trebuie arătat că la ruşi ''karacon'' defineşte perioada solstițiului de vară, iar în rusa veche definea o sărbătoare de după 15 August.
Din toate aceste date se poate trage concluzia că la geți acest radical putea defini mai multe sărbători importante din cursul anului care aveau ceva în comun putînd fi legate calendaristic de cele două solstiţii.
Pentru societăţile agrare antice este posibil că aceea care celebra solstițiul de iarnă să fie cea mai importantă, deoarece marchează momentul cînd ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice, perioadă în care membrii societăților agrare dispuneau de timp mai mult pentru astfel de ceremonii.
Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstițiului de iarnă.
Arderea butucului în vatră pînă primăvara este un simbol al menținerii vieţii pe perioada anotimpului rece.
Ulterior, sărbătorile străvechi legate de solstițiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui lisus şi la popoarele germanice.
Astfel solstițiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave ''jul'' (cf. frizianului jul, englezului yule).
După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la germanicul *hjul ''discul (cercul) solar''; cf. englezul wheel ''roată'', grecul ''kvxioc''.
Prin urmare, rumînescul Crăciun trebuie să definească tot ''discul (cercul) solar'' şi nu altceva şi trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte cercul în limba rumînă.
Reiese, cît se poate de clar din cele arătate mai sus, că rumînescul Crăciun provine din proto-geticul (PIE) *(s)ker- ''a îndoi, a încovoia'' (IEW, 935), respectiv *kerk- ''cerc'', radical destul de productiv în limba rumînă, din care provine şi rumînescul cerc (vezi cerc, cîrlig, cîrmă, coroia etc.).
Astfel din proto-europeanul (PIE) *ker- devine proto-geticul *kerkion care devine geticul *Kerk'un, iar apoi rumînescul Crăciun.
Sufixul -ion este specific limbii getice (vezi și Koga-ion).
Forma arumînă Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ''r'' a avut loc destul de tîrziu, dar nu putem preciza cînd, poate către sfîrşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Hr.
În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi europene avînd un caracter agrar neolitic, fiind întîlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare europene.
În esență este o celebrare a solstițiului de iarnă, al soarelui, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine getică, preluată apoi de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit.
Derivate: crăciunel ''colacul de Crăciun'', Crăciun (toponim, Nume Personal), Crăciunescu (N.P.), Crăciuneanu (N.P.), Crăciuneşti (top.)
După ce veți fi citit aceste rînduri, întrebați'vă dacă mai puteți crede în explicațiile latinomane date de adepții ''necro-lingviști'' ai unei limbi moarte și nevorbite de nici un popor din lume.
Tot mai mulți istorici care se respectă sînt de acord că și crucea e un simbol precreștin.
Iar Soarele apare foarte des reprezentat pe cruce, fiind simbolul Dumnezeirii, pentru că Soarele a fost venerat de primii oameni considerîndu'l dătător de viață.
Sursă: DELR - Mihai Vinereanu
Foto: Disc Solar sculptat pe o poartă maramureșană, Discul Solar de andezit de la SarmiGetuzo
