Partidul Romania Mare - Filiala Otopeni

12/08/2022

Grupul Romgaz a afişat un profit net în creştere cu 126,62% după prima jumătate a acestui an, la 1,73 miliarde de lei, potrivit Raportului...

12/08/2022

Anunț de ultimă oră de la Banca Națională a României! Sunt vizați toți românii cu credite în lei. ROBOR la 3 luni, indicele în funcție de care se

12/08/2022

Unul dintre proiectele legislative susținute de Liviu Dragnea în 2018, când conducea PSD și se bucura de o largă majoritate în Parlament, a fost naționalizarea Pilonului 2 de pensii.
Operațiunea n-a reușit datorită reacției puternice a opiniei publice, a opoziției unor profesioniști din domeniul financiar și a presiunilor făcute de Comisia Europeană. Dar istoria se repetă.
Ce e Pilonul 2 de pensii?
Un fond în care angajatorii transferă 3,75% din salariul angajatului, fiind administrat de companii private care plasează banii pe piețele financiare, încercând să obțină profit din dobânzile aferente.

Legea a fost adoptată în 2007. Toți salariații cu vârsta până la 35 de ani erau înscriși obligatoriu pentru contribuții la Pilonul 2, iar cei cu vârsta între 35 și 45 de ani puteau să opteze.
Pensia unui salariat din România are trei componente:
Pilonul 1, pensia de stat care se constituie printr-o contribuție de 21% din salariul brut.
Pilonul 2, pensie privată, contribuție obligatorie de 3,75% din salariu.
Pilonul 3, pensie privată. Fiecare angajat contribuie cu cât dorește, în urma încheierii unui contract cu un fond de pensii.
În fondurile Pilonului 2 s-au acumulat până acum în jur de 15 miliarde de euro, bani ai angajaților, care au avut un randament anual de 7,3%.

De patru ani, guvernele care au dificultăți financiare își îndreaptă atenția spre miliardele administrate în mod privat și aflate în conturile băncilor comerciale.

”Estimarea de deficit la bugetul de pensii pe anul acesta este 12 miliarde (de lei), exact cât virăm noi către Pilonul 2. Estimarea este de aproximativ 12 miliarde, vom vedea la sfârșit pe execuția bugetară, exact cât virăm către Pilonul 2. Nu vreau să creez o știre de aici, că a spus Budăi că nu mai virăm către Pilonul 2, este exclus așa ceva, este o lege”, a declarat ministrul Muncii Marius Budăi (PSD) într-o emisiune la Antena3.
În realitate exact asta s-a întâmplat. Făcând o astfel de comparație, ministrul a anunțat că există calcule făcute în raport cu deficitul bugetului de asigurări sociale și contribuțiile la Pilonul 2. Și n-ar avea cm să fie altfel în situația în care Guvernul Ciucă se apropie cu viteză de zid.
Inflația rămâne mare, facturile la energie trebuie compensate, iar deficitul pe primele șase luni e de 1,71% din PIB.

Un alt indiciu care-l dă de gol pe domnul Budăi e expresia “cât virăm noi la Pilonul 2”, noi, adică Executivul, cei care “suntem la guvernare”.
Această exprimare arată, pe lângă preocuparea de a găsi soluții de “naționalizare”, și o deconectare totală față de cei care contribuie cu adevărat, adică salariații.

Raționamentul domnului Budăi e cam așa: dacă ar avea cele 12 miliarde de lei anual, ar scăpa de toate problemele cu pensiile.
Mai mult, PSD ar începe să se laude că le mărește din nou, pentru că poate crea un nou deficit.

12/08/2022

12/08/2022

Ne amintim de Gustave Le Bon cu al său studiu privind Psihologia Educației, unde consemnăm că în introducerea la ediția din 1920, acesta povestește cm un senator („le professeur Léon Labbé, membre de l'Académie des sciences et de l'Académie de médecine”) s-ar fi arătat interesat de studiul lui Le Bon, publicat în edițiile anterioare, și că cei doi ar fi purtat împreună mai multe discuții, cu scopul declarat ca senatorul și totodată academicianul savant să inițieze, printr-un discurs în Parlamentul francez, o extrem de necesară la acea vreme reformă a educației naționale franceze.
Doar că, spre finalul discuțiilor, concluzia la care au ajuns ei a fost că „pentru a transforma sistemul nostru de învățământ, ar fi nevoie mai întâi de o schimbare a sufletului profesorilor, apoi al părinților și în cele din urmă al elevilor. În fața unor asemenea evidențe, ilustrul senator a renunțat din proprie inițiativă să-și mai țină discursul” („pour transformer notre système d'éducation, il faudrait d'abord changer l'âme des professeurs, puis celle des parents, et enfin celle des élèves. Devant une pareille évidence, l'illustre sénateur renonça de lui-même à prononcer son discours”).
La noi e mai simplu. Facem reforme ale educației naționale prin lege. Fără să ne intereseze ce schimbări ar trebui făcute în sufletul dascălilor, al părinților și în cele din urmă al elevilor.
Asta, în condițiile în care nu există niciun studiu, nicio analiză, nicio evaluare, nicio cercetare sociologică, nimic din care să rezulte că singura problemă a educației naționale/învățământului public ar fi că legea nu e bună.
Problemele educației naționale sunt cu totul altele decât legea care ar trebui schimbată. O bună parte dintre ele țin de calitatea corpului didactic.
Dar majoritatea problemelor sunt din cauza politicilor și mai ales a deciziilor administrative extrem de păguboase pentru educația națională în sine.
Ori, noua lege nu vrea altceva decât să legalizeze și să justifice acele politici și decizii anterioare, din ultimii 30 de ani, precum și să protejeze de intervenții demnitarii decidenți, cei care produc daune incomensurabile națiunii române, prin educație națională proastă.
De aceea, orice discuție despre unul sau altul dintre aspectele particulare ale noii legi nu face altceva decât să valideze, să certifice, să legitimeze demersul ăsta de legiferare a imposturii păguboase.
Asta, pe când cei avântați astăzi în reformă ar fi trebuit să facă la fel cm au făcut Le Bon și savantul senator Labbé, dacă ar fi avut și ei o minimă decență. Dar nu au avut așa ceva.

12/08/2022

Atunci când nu există nici cea mai mică șansă ca un stat cu toate instituțiile sale să funcționeze exclusiv spre binele publicului național, în întregul său, se impune cu necesitate o schimbare majoră.
Mai ales atunci când au trecut mai multe cicluri electorale, în care fie s-a încercat fără succes alegerea unor reprezentanți care să știe, să vrea și să poată să reformeze de deasupra instituțiile nefuncționale ale statului, fie nici măcar nu s-a discutat în campaniile electorale aspectul reprezentării pentru refuncționalizarea acelor instituții de stat disfuncționale în parte sau complet.
Adică, mai ales atunci când degeaba li s-au dat politicienilor ce populează așa-zisa clasă politică conducătoare suficient de multe șanse să se reformeze din interior și să înceapă totuși să mai guverneze și în folosul publicului național.
Dar ei nu și nu. După 30 de ani de post-comunism/democrație incipientă, politicienii de profesie încă nu știu ce sunt ălea politici publice, nici cm arată, nici la ce folosesc, nici cm se concep și desigur nici cm se pun în practică, în niciun domeniu public.
În 30 de ani de post-comunism/democrație incipientă, politicienii aceștia au făcut zeci de reforme, uneori și de câte două-trei ori pe an, în domeniile publice unde se „produc” bunurile publice esențiale (educație, sănătate, justiție, administrație publică, ordine publică, mediu, cultură și altele), toate și fiecare dintre ele negândite, necântărite, neevaluate și desigur fără nicio contabilizare ori audit privind rezultatele lor. Astfel încât s-au cheltuit sume imense din banul public național și european, cu rezultate infime sau negative, observabile în cantitatea și mai ales în calitatea acelor bunuri publice esențiale. Ajungându-se până acolo unde nici nu mai pot fi numite bunuri publice (bunuri/servicii la care are toată lumea acces și care pot fi „consumate” fără ca să se epuizeze, de către fiecare cetățean), deoarece mari segmente de public nu mai au acces liber și neîngrădit la ele, ori calitatea lor este atât de slabă, încât „consumul” lor nu mai are nicio noimă. Mai ales în educație, sănătate, ordine publică, justiție și cultură.
În 30 de ani de democrație, nimeni dintre politicienii români, vechi și noi, nu s-a preocupat de introducerea controlului democratic efectiv al guvernării și nici de realizarea bunei guvernări (bună cu cetățeanul, să fim bine înțeleși), măcar la nivelul minim acceptabil european. Astfel încât nici practica executivă, legislativă și judecătorească, nici comunicarea publică a autorităților centrale și locale, nici discursul public informal nu s-au ridicat vreodată, în toți acești 30 de ani, măcar până la nivelul minim de așteptare, după standardele minime europene.
În 30 de ani de guvernare post-comunistă, toți cei care s-au perindat pe la conducerea treburilor publice, în toate cele trei puteri ale statului (guvern, parlament, justiție) și-au folosit funcțiile și demnitățile doar pentru a se îmbogăți ei, familiile lor, sponsorii și prietenii lor, precum și pentru a-și maximiza, încă din prima zi în scaunul de demnitate publică, șansele pentru a se permanetiza dacă nu pe acel scaun, măcar în calitatea de membru al „clasei politice conducătoare”.
Maximizare de șanse ce a inclus oferirea de sinecuri, de bani nemeritați unor sute de mii (dacă nu chiar milioane) de cetățeni angajați la stat fără calități profesionale, fără școală adevărată, fără experiență și mai ales fără să fie nevoie de ei în aparatul de stat, ori care fac bani din externalizarea unor contracte și lucrări publice.
Și încă nu am ajuns la aspectele de corupție, de impostură și mai ales de fraudă directă a banului public, toate pe seama calității din ce în ce mai proaste a actului de guvernare în toate domeniile publice.
Așa cm nu am ajuns încă să amintim că această „clasă politică conducătoare” și-a asigurat reziliența proprie prin legi de ei pentru ei făcute, prin instituții de ei pentru ei edificate, prin cutume și tradiții de guvernare ce nu mai sunt puse sub semnul întrebării, privind moralitatea lor, precum și prin încuscriri și condiționări de tip mafiot, astfel încât nimeni dintre ei să nu poată să facă vreodată vreun gest de guvernare ce le-ar putea fi defavorabil. Nici în administrația centrală, nici în cea locală și desigur nici în justiție.
Dar forma cea mai teribilă de reziliență a „clasei politice conducătoare” în România este extinderea la fenomene de masă a unor aspecte imorale și de impostură.
Cum sunt pensiile speciale, alocațiile preferențiale, privilegiile selective și alte asemenea.
Ori cm este acordarea de la stat a unui număr imens de diplome (vorbim despre milioane, în 30 de ani) de toate felurile, care atestă absolvirea unor școli și cursuri în care deținătorii de asemenea diplome nu au învățat nimic (de multe ori nici nu au călcat pe acolo) și nu s-au format ca profesioniști de niciun fel.
Desigur, față de acum 30 de ani, România o duce astăzi mult mai bine. Produsul intern brut a crescut exponențial, calitatea vieții s-a îmbunătățit pentru milioane de oameni (pentru toată lumea, dacă stăm să ne gândim cm era această calitate a vieții în anii 1980), integrarea euro-atlantică a făcut posibilă mobilitatea a milioane de români, pentru muncă, învățătură sau doar de plăcere.
Dar, dacă nu ar fi fost această „clasă politică conducătoare”, despre care am vorbit aici, România ar fi putut fi mult, dar mult mai bine decât este. Și ca stat, dar mai ales ca națiune.
Am fi putut avea milioane de tineri educați la nivel euro-atlantic aici, la noi, în țară, de la clasa pregătitoare și până la post-doctorat. Am fi putut avea toate satele urbanizate (sistematizare, apă curentă, canalizare, pavaj, energie electică etc.), așa cm am fi putut avea orașele cu o infrastructură de secolul 21. Am fi putut avea o agricultură complet irigată și ecologizată. Am fi putut avea un turism care să aducă de cel puțin 20 de ori mai multe venituri la stat, deci în folosul tuturor, decât aduce în prezent. Am fi putut avea o rețea de circulație terestră de mare viteză, rutieră și feroviară, pe tot cuprinsul țării și conectată la toate rețelele internaționale, mai ales spre vest. Am fi putut avea cel mai mare port european deschis permanent, tot timpul anului. Am fi putut avea cel mai amenajat și mai frumos fluviu continental, care să ne conecteze cu centrul și chiar cu nordul Europei. Am fi putut avea rezervații naturale de zeci de mii de km pătrați, mai ales în zonele muntoase, care să păstreze nealterate păduri și ape cm nu mai are nimeni în Occident. Am fi putut avea independență energetică reală și durabilă. Așa cm am fi putut avea creații culturale și artistice de nivel mondial.
Toate astea la noi, aici, în România. Făcute de noi, cu muncă, dar mai ales cu pasiune. Cu dragoste de țară și de noi înșine.
Doar că nu s-a vrut. S-a vrut să ne furăm între noi. S-a vrut să ne mințim între noi. S-a vrut să îi alungăm dintre noi pe cei care nu aveau nevoie de alții, pentru a le fi bine, atât material cât și spiritual. S-a vrut să ne prostim între noi. Și s-a vrut să ne batem joc de noi, între noi.
Inclusiv să ne batem joc de copiii noștri. Cărora le-am furat viitorul, dacă ei ar vrea ca acel viitor să fie într-o România locuibilă civilizat.
Cum ziceam în primele rânduri, situația aceasta impune cu necesitate o schimbare majoră. Nu îi zicem revoluție, deoarece marea majoritate a instituțiilor publice sunt edificate după principii democratice reale. Așa că nu ar trebui răsturnate și puse altele în loc.
Cum nu ar trebui să dăm pe toată lumea afară din toate funcțiile la stat, ca să îi punem pe alții în locul ei, mai pricepuți, mai cinstiți și mai onești, că oricum nu avem de unde să îi luăm.
În schimb, am putea schimba în întregime această „clasă politică conducătoare” din România. Fără revoluție, ci prin alegeri.
Este o ocazie rară în 2024, să avem și alegeri europene, și alegeri locale, și alegeri generale, și alegeri prezidențiale. Asta ar putea fi și o oportunitate cm rar se întâlnește.
Soluția pentruun partid nou puternic și național, care să satisfacă toate cerințele de bun simț ale unei guvernări bune cu cetățeanul și care să repare cât poate de mult din dezastrul național actual este o soluție iluzorie. Cu ea s-a mers la alegeri încă din 1996. Și s-a ales de fiecare dată praful de ea, de soluție.
Și atunci cum? Dacă revoluție nu, dacă un partid axat pe valori naționale nu, cm am face totuși să începem măcar, din 2024, să edificăm o Românie euro-atlantică de-adevăratelea, pentru noi toți și pentru copiii noștri? Una pentru următoarele trei generații, cel puțin?

12/08/2022

Această hartă a României Mari este aproape de negăsit pe internet, prin motorul de căutare Google întrucât, din motive "misterioase", nu apare listată. Cât privește detaliile documentare, nici atâta.
Există mai multe hărți cu același contur, este adevărat, dar nu aceasta. Este vorba, așadar, despre "Harta României și țărilor vecine" în granițele revendicate în ajunul Conferinței de Pace de la Paris și a fost întocmită de generalul de brigadă Constantin Teodorescu, la Institutul Cartografic Iași, în anul 1918. Această hartă, care reconstituie "granițele naturale" ale României (adică teritoriile locuite majoritar de români), a participat și la "Războiul hărților", premergător aceleiași Conferințe de la Paris din ianuarie 1919.
Și acum explicația ocultării acestei hărți în mediul online: "Harta României și țărilor vecine", întocmită de generalul Constantin Teodorescu în 1918, la Institutul Cartografic Iași, reprezintă mărturia încălcării, la Trianon, a unor norme consacrate de drept public și drept internațional, întrucât această hartă - și nu alta! - a fost prezentată la Paris, în ajunul Conferinței de Pace, ea fiind realizată conform "Declarației de Unire cu Țara" la Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.
Adunarea Națională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ și al suveranității naționale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, etc., hotărârile sale au avut putere de lege păstrându-și până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internațional în baza cărora au fost adoptate, o importanță covârșitoare și de netăgăduit sub aspectul juridic și politic. Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgență fiind cele ce consfințeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al națiunii române de a decide soarta sa și a teritoriului moștenit de la înaintași. Formând izvorul de drept al dreptului constituțional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin "LEGEA DE UNIRE", votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic așadar, Unirea teritoriilor românești din fost monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia, necondiționat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare și suveranitate națională, a fost cu un an și șase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entități suverane, deoarece Regatul României, ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe, prin organul său constituțional, ca și în cazul "Basarabiei" și al Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania și Partium, teritorii ce-și redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancționării "Legii de unire", similar situației din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră unirea cu Țara au încetat să mai ființeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părți integrante ale teritoriului Regatului României.