15/06/2025
Nobil maghiar, deghizat în cioban ca să culeagă informaţii din Transilvania. «Încetineala şi indecizia îi fac pe români să pară proşti»
________________
Un nobil maghiar deghizat în cioban în timpul mai multor misiuni de spionaj în munţi oferă mărturii inedite despre viaţa păstorilor români de la începutul secolului XX.
Cunoscut mai degrabă ca om de ştiinţă, Franz Nopcsa (1877 – 1933), unul dintre ultimii urmaşi ai familiilor nobiliare din Transilvania, a fost și agent secret al Austro-Ungariei în anii Primului Război Mondial.
Multe dintre misiunile sale s-au derulat înainte de 1918, în zona de graniță dintre România și Transilvania, în ținutul Retezatului, de unde colecta informații prețioase de la ciobanii care-și purtau turmele de-o parte și de alta a frontierei.
În volumul ”Călătorie în Balcani”, apărut postum, Nopcsa a povestit despre modul în care reuşise, deghizat în cioban, să supravieţuiască în munţi şi să câştige încrederea românilor, oferind cititorului de astăzi detalii preţioase despre viaţa ciobanilor din acele vremuri.
Nopcea şi-a început misiunile în anul 1912, renunțând la stilul său de viață oferit de averea şi statutul său, pentru straiele de cioban român.
Și-a luat numele de Petre Gorlopan, documente false şi se angajase ca păstor în slujba unor proprietari din Poiana Sibiului, la una dintre numeroasele turme aflate în transhumanţă în ţinuturile Transilvaniei şi Olteniei.
Timp de cinci ani, Nopcsa a activat în misiuni de spionaj pentru armata austro-ungară, iar în acest timp a ajuns să cunoască pe propria piele viaţa aspră a ciobanilor români.
Bulzul, de sărbători, carnea – un lux
Pe munte, mămăliga şi brânza erau măncărurile de zi cu zi ale ciobanilor, în timp ce carnea de oaie era un aliment de lux, iar bulzul era pregătit de obicei în zilele de sărbătoare.
”Focul îl făceau cu cocenii de porumb rămaşi pe câmpuri. Dis-de-dimineaţă, îşi fierbeau mămăliga (polenta). La amiază mâncau mămăligă cu brânză, înlocuind-o pe aceasta din urmă, în timpul postului, cu ceapă şi… zahăr. Seara fierbeau din nou mămăligă.
Dacă aveau norocul să găsească destui coceni pentru un foc bun, coceau bulzul, numit şi «ursul»: o găluşcă din mămăligă cu brânza care se topea la mijloc.
Câteodată, dacă un animal se considera a fi în pericol să moară, îl tăiau; şi atunci se întâmpla ”luxul” să mănânce carne, mai mult pârpălită decât coaptă pe focul de coceni. Se mai practica şi furatul câte unei oi de la turmele vecine”, scrie Cătălina Velculescu, în lucrarea „Poiana Sibiului – Retezat – Opovo. Mărturiile lui Franz Baron Nopcsa”, bazată pe cartea biografică a acestuia.
Sub cerul liber, indiferent de vreme
În fiecare noapte, ciobanii dormeau sub cerul liber, indiferent de vreme. Se protejau înfăşurându-se în cojoace, cu capul acoperit de căciulile îmblănite, dormind pe pământ, rezemaţi de ciomagul înfipt în pământ şi înfăşurat în mâneca de jos a cojocului.
Dacă în zonele de câmpie reuşeau să strângă coceni, îşi făceau din ei un paravan menit să îi ferească de vânt. Dormeau puţin, alternând somnul cu starea de veghe, până când oile începeau păscutul de noapte.
”Când turmele ajung sus în munţi, ciobanii se simt ca la ei acasă. De dormit se doarme în timpul nopţii tot sub cerul liber. Dar se găseşte destul material pentru a se construi câte o Koliba.
La mâncare se adaugă la mămăligă câte un Sloiu – carne de oaie tocată cu cuţitul şi coaptă pe cărbuni în untură proprie, totul învelit în burtă de miel. Pentru foc sunt lemne destule. Se mai poate mânca şi brânză topită în unt fierbinte.
Dacă, la prânz, ciobanii trebuie să se mulţumească numai cu mămăligă şi brânză, seara se bucură de smântână şi urdă, la care se adaugă jintiţa (considerată substitut al berii)”, scriu autorii lucrării despre Franz Nopcsa.
Chiar şi atunci când ajungeau în oraşe, ciobanii rămâneau să doarmă sub cerul liber, în şanţurile de pe marginea drumurilor.
”Am cunoscut un cioban român, Ion, care în 18 ani nu a dormit două nopţi consecutiv într-o casă şi chiar la un moment dat, când a ajuns cu turma pe malul Dunării, lângă casa unui pescar şi acesta l-a invitat să doarmă înăuntru, el a preferat să doarmă în curte, spunând că în casă îl iau durerile de cap.
Am remarcat şi eu, accidental, mai târziu, când am fost pentru a doua oară cioban, dar, de data asta pentru câteva luni, că atunci când dormi afară te trezeşti mult mai proaspăt decât din aerul închis al vreunei încăperi.
În afara lipsurilor cu care însă te poţi obişnui, în viaţa ciobanilor există o anume poezie a lipsei de griji, a independenţei şi a păcii. Poate că aceşti factori au influenţat formarea ciudatelor cântece ciobăneşti româneşti, pline de suflet şi jale, care mie îmi plac”, scria Nopcsa, citat de Dacian Muntean, autor al volumului ”Aventurile şi călătoriile baronului Nopcsa” (Deva, 2013).
Secretele ciobanilor
Chiar dacă dormeau afară şi sufereau nenumărate lipsuri, această rutină a ciobanilor îi arăta foarte sănătoşi, lucru atribuit, în general, consumului de lapte proaspăt, considera spionul maghiar.
Transhumanţa era considerată de Nopcsa drept o explicaţie pentru aşa-zisa ”colonizare” a Transilvaniei de către românii din sudul Carpaţilor. În timpul verii, aceştia urcau cu turmele în munţi, iar iarna preferau să coboare cu ele în nordul Carpaţilor, unde domnea mai multă linişte decât în zona Dunării.
”Părerea ungurilor despre românii din Transilvania era că sunt proşti şi înceţi. Eu cred că aceşti români needucaţi sunt totuşi buni, dar datorită încetinelii lor şi a indeciziei, de foarte multe ori par proşti.
Un semn de inteligenţă este acela că, în Transilvania, nu prea se fură şi, în general, românii analfabeţi din Transilvania nu sunt lipsiţi de simpatie, pe când de cealaltă parte, aşa zişii români civilizaţi sunt extrem de antipatici în falsitatea lor şi în prostiile pe care le aberează, iar laşitatea este destul de comună”, afirma Nopcsa, citat în volumul publicat de Dacian Muntean.
Viaţa dură şi lipsurile ciobanilor, de altfel cu o fire calmă, dădeau naştere uneori certurilor, care degenerau în conflicte violente şi chiar în atrocităţi.
”Se mai întâmplă uneori să apară neînţelegeri între ciobanii, de altfel calmi, iar atunci când se întâmplă, ei devin extrem de necumpătaţi şi violenţi, fiind capabili chiar de atrocităţi şi de torturi din cele mai cumplite.
Această cruzime inumană, aproape voluptoasă a românilor pare să fie una dintre acele caracteristici primite odată cu amestecarea sângelui latin cu cel slavic”, observa Franz Nopcsa.
Pedepsele cele mai aspre erau date hoţilor de oi şi, mai ales, ciobanilor acuzaţi de omor. Acestea ajungeau până la pârpălirea, fără haine, deasupra focului aţâţat.
O credinţă populară, menţionată de Nopcsa, arăta că locul unde cel condamnat murise în chinuri rămânea pustiu şi era adesea lovit de fulgere.
Baronul deghizat în cioban și-a încheiat misiunea de spionaj la sfârşitul războiului. Între timp, fusese declarat duşman al ţării, şi fugise în Viena.
După 1918, a fost graţiat, însă la întoarcerea în ţară, pe moşia sa din Săcel, a fost bătut crunt de localnici şi alungat definitiv din România.
