23/08/2016
Părintele Calistrat: „Toate bisericile noastre creştine sunt pline de Partidul Babelor Conservatoare“
pagina dedicata Ortodoxiei
12/04/2016
Doamne Ajuta!
In ultimele zile "viata virtuala" a fost foarte populata cu pareri pro si contra. de melodia "despre smerenie". Am ramas profund surpins cand am vazut comentarii si de la copilasi de 14-15 ani si care normal ca au comentat ce i-au invatat parintii acasa. Este trist sa vezi ca vorbim aceasi limba, ca avem aceleasi traditii religioase insa aruncam cu "pietre unu in altu", unde mai este iubirea de aproapele, milostenia si chiar smerenia? Am uitat care este rolul nostru in viata, am uitat sa fim oameni. Cati dintre cei care si-au spus parerea stiu ce este aceea smerenie, milostenie, post, biserica etc. Pe Dumnezeu il intalnim peste tot, deoarece am fost creati d**a chipul si asemanarea SA, insa daca vrei sa il cauti uita-te prima data in inima ta. Biserica nu este o cladire impodobita cu picturi si cu icoane si nici banca unde te duci doar daca ai bani, cm afirmau fratii nostri mai mici intru Hristos. Biserica este locasul de intalnire cu insusi Dumnezeu, in Biserica mergem cand avem o bucurie(casatorie, botez) sau o tristete (inmormantari, parastase, certuri, neintelegeri), acolo il gasim pe Dumnezeu care ne asteapta "Dumnezeu nu voieste moartea pacatosului", El bate la usa fiecaruia dintre noi ca sa ne cheme la pocainta la dragoste la milostenie, deoarece Dumnezeu a spus "Mila voiesc, iar nu jertfa" prin mila se capata iertare, prin iertare intelepciune si prin intelepciune dragoste si cand avem dragoste atunci il intalnim pe Dumnezeu cu adevarat.
Cand afirmam un lucru despre Dumnezeu, trebuie sa stim macar ce este dragostea, postul,milostenia, rugaciunea, prin rabdare si dragoste ne tine Dumnezeu in pace, vedem tot felu de nenorociri si ne inspaimantam, ganditi-va ce vremuri mult mai aspre au trait crestinii pe vremea persecutilor.
Dumnezeu sa ne intareasca in credinta mai ales in aceasta perioada de post care a mai ramas si sa il primim in inimile si casele noastre asa cm se cuvine. Doamne Ajuta!
09/04/2016
Monologul lui Dumnezeu adresat noua
M-am uitat la tine in timp ce te-ai trezit in aceasta dimineata.Asteptam sa-mi spui 2-3 cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat si cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci azi. Am observat ca erai prea preocupat, ca sa-ti cauti haine potrivite ca sa mergi la serviciu. Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui "Buna dimineata!" dar erai prea ocupat. Pentru a vedeaca-ti sunt alaturi, am surprinspentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici acum sa-mi spui doua vorbe. Cand te intorceai de la munca ti-am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis o ploaie marunta ca sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aminti de Mine. In schimb,suparat, M-ai injurat. Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.
Oricum, ziua era, inca lunga. Ai pornit TV si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat. Ai cinat, apoi, cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna.
Am lasat veghetori pentru tine, o multime de stele. Era asa frumos, pacat ca n-ai observat. Dar nu are importanta! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat potitu sa-ti imaginezi vreodata. Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda. Acum esti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi Imi vei acorda putin timp din timpul tau.
Iti urez o zi buna!
Al tau Tata, Dumnezeu
07/04/2016
Suferința și depășirea ei
Suferința e o permanență, o constantă a vieții. Trăim într-un ocean de suferință. Lumea e un ocean de suferinţă. Suferința este însoțitoarea noastră zilnică. Din fericire câteodată, din nefericire altă dată, mai uităm. Dacă fiecare ar fi întrebat brusc dacă suferă, probabil că majoritatea ar răspunde că nu. Dar, dacă se gândește puțin, cam fiecare îşi găsește motive destule de suferinţă: personală, pentru cel de lângă el, pentru comunități mai mari sau mai mici, pentru patrie, pentru țară, pentru umanitate chiar, anume pentru căderile ei și pentru suferința ei. Depinde de starea lui duhovnicească și de cuprinderea inimii lui.
Trebuie căutate căile de depășire a suferinței și ale ajungerii prin ea la bucurie. Există un mare gânditor român, un părinte cu totul minunat, Nicolae Steinhardt. Cartea sa despre detenția în universul concentrațional comunist se intitulează Jurnalul Fericirii. Vorbeşte în ea despre o perioadă cruntă din viața sa şi din viața țării. Suferința sa s-a împletit cu suferința țării. Jurnalul Fericirii! Și nu a intitulat astfel ca să epateze, ci pentru că așa a simțit. A găsit fericire în suferință. Sigur, nu trebuie să provoci suferința, nu trebuie să aștepți regimuri dictatoriale ca să ai parte de fericire. Și nu a fost numai cazul părintelui Nicolae Steinhardt. Mulți oameni au trăit momente de fericire în detenție sau în alte situații dificile asemănătoare. În oceanul acela de suferințe fizice și psihice, de maltratări, de umilințe nesfârșite, se întâlneau cu Dumnezeu. Și a biruit în ei fericirea, tocmai fericirea despre care vorbesc Evangheliile. Alții au rămas marcați pe viață de perioadele respective, cu o raportare încrâncenată la ele. Să depășești, să ieși luminos din întuneric… nu e ușor. Cei care o izbutesc sunt marii noștri oameni, de care e bine să ne apropiem și să ne agățăm, ca să nu ne blocăm în suferință și să nu ajungem în deznădejde. Ci să o putem depăși întru îmbrățișare cu ceilalți. În îmbrățișarea cu celălalt stă, până la urmă, biruința suferinței şi intrarea într-o bucurie. Măcar din când în când.
Omul este ușor de poticnit sau de ridicat
Se poate lesne vedea cum, în mod paradoxal, omul este, în același timp, şi foarte puternic, şi foarte slab, foarte fragil. Și atunci, un mic lucru, o mică întâmplare poate să-l trimită într-o parte sau într-alta. Te doare o măsea şi toată lumea parcă nu mai are nici un rost, nu-ți mai arde de nimic. Îți vine să te înfunzi undeva și să nu mai vezi pe nimeni. Pot să fie în jurul tău lucruri extraordinare, nu mai ajung la tine. Am dat un exemplu minor. Nu e ceva de moarte. O suferinţă mică poate să aibă repercusiuni grave. Tot așa și cuvintele. Îți spune cineva un cuvânt și ți-a stricat toată ziua, toată starea, iar dacă lucrul acesta se repetă, se poate ajunge la consecințe mai grave. Sau, invers: îţi zâmbește cineva, îţi spune un cuvânt bun şi eşti scos, într-o măsură mai mică sau mai mare, din tristețea și necazul tău. Măcar pentru un timp. Omul este ușor de poticnit sau de ridicat. Și, de multe ori, nu trebuie lucruri mari ca să ajuți sau ca să dărâmi pe cineva.
În funcție de cm eşti pregătit, de cm ai crescut spiritual, suferinţa poate fi o stare care să te finiseze, să te subțieze sau, din contră, să te acrească, să te amărască, să te facă rău, să devii mizantrop… Și din păcate, de multe ori, îndeosebi cei care nu sunt în Biserică, pe direcția asta se așază. Și atunci dai peste o mulțime de oameni care şi-au pierdut dulceața şi savoarea. Suferinţa le-a erodat ființa.
Suferinţele sunt de multe feluri. Unele cad pe capul tău complet pe neașteptate. Dumnezeu ştie de unde și pentru ce vin. Dar multe ni le producem noi, unii altora, de voie, de nevoie, cu ştiinţă, din neștiință… Teribil de mult. Adesea, cu o inconștiență de necrezut. De multe ori, celor mai dragi. Suntem provocatori de suferinţă. Iar aceasta se întoarce până la urmă, într-un fel sau altul, asupra noastră. Când știm că am provocat-o, vine asupra noastră suferința pentru suferința provocată. Desigur, în măsura în care conștiința noastră funcționează sănătos, întru recuperare de sine.
Răbdarea în suferință
Sunt suferințe fizice și sunt suferințe spirituale. Biserica le tratează împreună, pentru că nici o suferinţă nu este pur fizică sau pur spirituală. Dacă e fizică, sigur că și sufletul, spiritul, gândirea sunt afectate, implicate. Iar dacă ai o suferinţă sufletească, spui: „Mă doare inima!”, „Mă doare capul!”, „Am înțepenit!”, „Am rămas blocat!” etc. Nu spui lucrurile astea doar ca pe niște metafore, chiar le simți ca atare. Trupul participă după capacitățile sale la suferința sufletului.
Problema suferinței implică foarte mult problema răbdării. Răbdarea este o virtute care apare adesea în învățătura Sfinților Părinți. Suntem îndemnați la nesfârșită răbdare. „Răbdare, răbdare, răbdare!”, era îndemnul Părinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie de la Sihăstria. Noi suntem caracterizați și marcați astăzi de nerăbdare, una care adesea sfârșește în revoltă. O revoltă continuă, dar proastă de cele mai multe ori. E o revoltă pe toate cele, până la revolta față de Dumnezeu. Or, în viziune creștină, însoțită cu înțelepciunea şi cu cumpătarea, răbdarea este o virtute excepțională. Răbdarea este singura care te poate ajuta să depășești situaţii extrem de critice. O virtute tot mai greu de obținut. Sunt oameni pentru care a răbda este un lucru rău. E un lucru rău pentru cel ce vede totul în orizont apropiat, pentru cel care consideră că totul trebuie să se rezolve în lumea aceasta şi că nu există o altă lume. Toate apăsările şi greutățile şi bolile ne sunt date ca să le depășim, nu ca să ne blocăm în ele. Or, tocmai lipsa de răbdare face ca să ne blocăm în ele. Nu rezolvăm nimic revoltându-ne... Ne amărâm şi pe noi, îi amărâm şi pe cei din jur, şi nu rezolvăm nimic. Sigur, răbdarea trebuie să aibă un bun orizont de nădăjduire și de așteptare, să fie lucrătoare, nu pasivă. Întru depășirea dificultăților care aduc suferință.
Nu poate să-ți producă suferință ceea ce nu iubești
Ce ne poate produce suferință? Numai ce iubim. Ce iubim? Viața proprie, cu toate ale ei, fizice și sufletești, sănătatea, iubita, soția, copiii, părinții, prietenii, oameni apropiați inimii noastre, patria… Acestea ne pot produce suferinţă. Suferinţa de aici vine, din iubire. Nu poate să-ți producă suferință ceea ce nu iubești. De pildă, dacă îți iubești cu adevărat, frumos și decent țara, un lucru mai rar în ziua de astăzi, sigur că suferi pentru orice scăderi ale ei. Mai suferă și cel care se confruntă cu lipsa de iubire.
Partea bună în suferinţă constă în faptul că omul poate să fie ajutat sau poate să ajute. Suferința este un teren de lucrare filantropică recuperatoare întru scoatere din necaz, pe cât posibil. Și, dacă se poate, întru bună ieșire la limanul mântuirii. Lucrurile acestea fac posibilă nădejdea. Ajutorarea aceasta se poate face (și) prin împreună-suferinţă, prin pătimire cu celălalt. Pătimirea este cuprinsă și în simpatie, și în compasiune. Să compătimești şi să simpatizezi cu celălalt... ceea ce nu e ușor... Această însoțire cu celălalt este importantă. Însoțirea maximă se petrece în Biserică. În Biserică este salvarea. Când eşti în Biserică poţi să te echilibrezi. Suferința ta, dacă este suportată și răbdată, poate să facă să te depășești și să o depășești. Suferința recuperatoare a lui Hristos face suferințele noastre posibil de depășit, le plasează într-o anumită zonă a recuperării de sine.
06/04/2016
“Fraților, vine diavolul duminica viitoare!”
Despre Părintele Galeriu, circula o istorioară de pe vremea când era tânăr preot la o parohie, unde nu se prea înghesuiau oamenii la Biserică.
Mai nimeni nu mergea la biserica, in afara de cantor, vreo doua-trei batranele si vreo doi-trei mosnegei.
Intr-o duminica, la predica, parintele Galeriu le zice celor o mana de credinciosi veniti la slujba:
„Oameni buni, rugați-vă pentru mine că mi-a apărut dracul și mi-a zis că sâmbătă la șase se arată la noi în Biserică“.
Ăia au zis: „Bine Părinte“ și s-au dus acasă și au răspândit vestea în tot orașul.
Și, sâmbătă, pe la patru și jumătate, începe să apară lume în jurul bisericii. Întâi băbuțele, după aceea copiii, mai la spate așa și oameni mai serioși, să vadă și ei ce drăcovenie o mai fi și asta. Și stau, și stau, și așteaptă și după multă tensiune, la ora șase se face o liniște totală. Ici acolo câte un țipăt că a leșinat cineva.
Se face șase și cinci, șase și zece, șase și un sfert… În sfârșit, apare Părintele în ușa bisericii și zice: „Fraților, dracu-i tot drac, n-ai ce-i face! Iar ne-a mințit! Dar mă uit la voi și mă întreb: dacă pentru necuratu“ ați venit atâția, pentru Dumnezeu măcar jumătate nu puteți veni la Biserică?
În Biserică e Dumnezeu de-adevăratelea, Se dă Dumnezeu acolo, gratis!“.
05/04/2016
Cum, când şi de ce ne însemnăm cu Sfânta Cruce?
Semnul Sfintei Cruci se face corect astfel:
Unim degetul mare, cu cel arătător şi cel mijlociu, simbolizând Sfânta Treime;
Strângem celelalte două degete în palmă, simbolizând cele două firi ale Mântuitorului: Dumnezeu adevărat şi om adevărat;
Ducem cele trei degete la frunte, apoi spre mijlocul abdomenului, la umărul drept şi apoi la cel stâng;
În timp ce facem semnul Sfintei Cruci, putem spune „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” sau „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!” ori, simplu: „Doamne miluieşte!”.
Iată o cale foarte simplă de a face o scurtă rugăciune oricând, în timpul unei zile.
Când să facem semnul Sfintei Cruci?
Atunci când ne simţim tulburaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci.
Nu ne aşezăm şi nu ne ridicăm de la masă fără a face semnul Sfintei Cruci. Chiar dacă mergem la un restaurant, să nu ne fie ruşine să ne închinăm, înainte de a gusta mâncarea.
Oricât de obosiţi am fi seara ori de grăbiţi dimineaţa, nu încheiem o zi şi nu începem alta fără semnul Sfintei Cruci.
În Biserică facem cruce ori de câte ori se face o referire la Sfânta Treime, la Mântuitorul Hristos, la Maica Domnului ori la un sfânt faţă de care avem evlavie.
Să facem semnul Sfintei Cruci în orice timp, ca să ne amintim de Domnul şi să primim harul Sfântului Duh.
De ce ne însemnăm cu Sfânta Cruce?
Facem semnul Sfintei Cruci, ca să dovedim prezenţa Domnului nostru în inimile noastre. Semnul Sfintei Cruci este important pentru că:
Ne aminteşte de suferinţa, răstignirea şi Învierea lui Hristos, pentru mântuirea noastră;
Ne aminteşte că suntem chemaţi să-I urmăm lui Hristos;
Ne ajută să îndurăm mai uşor durerile şi lipsurile, pentru Hristos;
Ne aduce înaintea minţii suferinţa lui Hristos pe Cruce;
Ne întăreşte în lupta cu puterile întunericului;
Ne va face părtaşi slavei lui Hristos, Care, la A doua Sa ve**re, va fi vestit de acest mântuitor semn.
04/04/2016
Duminica Sfintei Cruci
Unde să căutăm mângâiere in necazuri?
“ (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta dragoste şi grijă din adâncul inimii. Şi eu vă iubesc pe voi, turma dată mie de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.
Când vă învăţăm calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnăm să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor. Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?” Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu. Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile.
Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri – dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare. Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc. Asta nu trebuie să se întâmple cu creştinii, fiindcă ei sunt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte.
Oamenii aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai înaltă caută uitarea de necazuri în prietenie, în muncă. Lucrul cel mai mare în care află ei uşurare este dragostea: dragostea dintre soţi, dragostea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, dragostea faţă de oamenii care merită dragoste. Orice dragoste este binecuvântată: aceasta însă este forma de început, cea mai joasă a dragostei, fiindcă de la ea, pe calea exersării în ea, trebuie să ne înălţăm la dragostea, mult mai înaltă, faţă de toţi oamenii, faţă de toţi cei nefericiţi, faţă de toţi cei care suferă. De la ea trebuie să ne înălţăm până la cea de-a treia treaptă a dragostei: până la dragostea dumnezeiască, până la dragostea de însuşi Dumnezeu.
Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu (Ps. 61, 1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţâşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu. Aşa au fost drepţii Vechiului Testament – însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adâncă şi mai înaltă mângâiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei. Îl vedeţi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Marele Drept, Binefăcătorul neamului omenesc, cm n-a mai cunoscut şi nu va mai cunoaşte vreodată lumea? Îl vedeţi ţintuit de Cruce cu piroane din fier? Cât de greu pătimeşte Cel Care cu un singur semn al mâinii Sale, cu un singur cuvânt al Său poruncea valurilor şi vânturilor să se potolească; Cel Ce de-a lungul scurtei Sale vieţi pământeşti a făcut minuni uluitoare din dragoste şi milă faţă de oameni; Cel Ce vindeca toate bolile, Care deschidea ochii orbilor, Care îi ridica din pat pe cei paralizaţi, Care sătura cu câteva pâini mii de oameni, Care învia morţii; Cel mai mare Binefăcător al lumii, Mântuitorul ei!
De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti.
Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii este sfâşiat pentru păcatele noastre… Această Neasemuită Jertfă şi nemărginită milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele.
Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos, veţi primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei – şi la ce ne-ar face trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi oare nu ne adăpăm cu nesfârşită nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos.
În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre Crucea lui Hristos. Adânciţi-vă în spusele apostolului Pavel: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. 1, 3-4).
Mărturisesc din toată inima adevărul acestor spuse – mărturisesc din proprie experienţă, fiindcă Domnul m-a mângâiat în marele meu necaz. Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos. În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce.
Cu mare bucurie vedem cât de mulţi oameni năzuiesc să vadă Crucea înălţându-se şi să audă cântarea: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne“. Dar ce putere ne atrage? De ce-i aşa de multă lume în biserică? Ne atrage puterea nevăzută a lui Dumnezeu, ce mângâie şi încălzeşte inimile noastre.
Dumnezeu însuşi să îndrepteze inimile voastre întru dragostea lui Dumnezeu şi întru răbdarea lui Hristos. Amin.”
(Sf. Luca al Crimeei: La portile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004)
22/03/2016
De ce Postul Pastelui dureaza 40 de zile?
De ce Postul Paştelui durează 40 de zile? Care sunt motivele pentru care Postul Paştelui durează asemeni Postului Crăciunului? De ce nu 10, 20 sau 50? care este taina numărului 40, în sens religios vorbind? O explicaţie, desigur, există.
De ce Postul Paştelui durează 40 de zile. Motive istorice şi spirituale Postul Paştelui durează 40 de zile din două mari motive: unul simbolic (istoric) şi unul spiritual-duhovnicesc.
1. Simbolul celor 40 de zile de post Fiind următori lui Hristos, creştinii postesc 40 de zile înaintea celei mai mari sărbători a creştinătăţii, Învierea, asemenea lui Hristos, care, înainte de a-şi începe activitatea sa de propovăduire şi de a se descoperi lumii ca Mântuitorul Cel Înviat, a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, după care a înfruntat cu succes cele trei ispitiri ale diavolului.
Acest adevăr biblic a fost însă prefigurat în Vechiul Testament, unde cifra de 40 este adesea întâlnită: potopul lui Noe durează 40 zile şi 40 nopţi. poporul Israel a mâncat mană din cer şi a fost purtat prin pustie 40 de ani înainte de a intra în ţara făgăduită de Dumnezeu. Moise a postit negru 40 de zile şi nopţi înainte de a primi de la Dumnezeu tablele Legii, cu cele 10 Porunci. profetul Iezechiel a stat culcat 40 de zile pentru cei 40 de ani de nelegiuiri ai poporului iudeu. primi regi ai poporului ales au domnit cam tot 40 ani (David, Solomon) ca şi alţi regi sau judecători drepţi (Otniel, Debora şi Barac, Ghedeon, Eli, Ioaş)
De remarcat că toate aceste momente au ca numitor comun postirea asociată cu rugăciunea de pocăinţă, pentru îndreptare şi iertare a păcatelor, concept teologic preluat şi în creştinism. Hristos însuşi recomandă postul însoţit de rugăciune, pentru izbăvirea de ispite şi îndreptare.
Astfel, ajungem la răspunsul întrebării de ce Postul Paştelui durează 40 de zile, dar cu explicaţii spiritual-duhovniceşti.
2. De ce Postul Paştelui durează 40 de zile. Motivul spiritual-duhovnicesc Postul Paştelui durează 40 de zile deoarece perioada de 40 de zile reprezintă o perioadă nici prea lungă, nici prea scurtă, în care omul se poate transfigura sufleteşte.
Mai scurt, ar însemna un parcurs spiritual incomplet, deşi astăzi societatea pare setată pentru a face totul foarte repede. Avansul tehnologic nu este însă tot una cu avansul spiritual-duhovnicesc, sufletul având un ritm propriu, care nu poate fi „oveclock-at” artificial.
Mai lung, ar însemna o posibilă speriere a celor ce sunt la începutul postirii. 40 de zile e o perioadă rezonabilă de timp ca să te poţi lupta cu sinele tău. La acestea se adaugă, pentru dragostea de Patimile lui Hristos încă 7 zile ale Săptămânii Patimilor, dar mai mult de acestea ar da posibilitatea apariţiei unor alte ispite sufleteşti, precum demobilizarea din start sau apariţia plictisului duhovnicesc (akedia) şi a sentimentului de inutilitate a postului.
De remarcat că cei 40 de ani de pelerinaj, petrecuţi de poporul Israel în pustie, reprezintă anii necesari unei schimbări de generaţie. Astfel, mentalităţile vechi şi păcătoase ale poporului au putut fi transformate, prin apariţia unei noi generaţii, hrănită de Dumnezeu în pustie cu mană din cer, semn al renaşterii speranţei.
De aceea, creştinul, în aşteptarea Învierii, face timp de 40 de zile un pelerinaj interior, de schimbare a mentalităţilor de viaţă, care să ducă la renaşterea virtuţilor şi a faptelor bune.
Postul Paştelui ţine 40 de zile pentru ca noi să avem un timp necesar şi suficient pentru regăsire şi îndreptare, pentru înfruntarea cu succes a ispitelor şi necazurilor vieţii. Într-un cuvânt, pentru învierea sufletului.
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
10/03/2016
CE SE INTAMPLA CU SUFLETUL D**A MOARTE
TAINA MORTII.
MOARTEA DREPTULUI
SI MOARTEA PACATOSULUI
Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: "Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7).
Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".
Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. D**a faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, d**a ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. "Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai." (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cm impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi d**a moarte?
Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de d**a moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.
Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).
Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.". Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cm ar fi incetat sa fie al meu. D**a aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". D**a ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul d**a altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.".
Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:
Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este este primit in rai, in mijlocul ingerilor;
daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;
cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);
cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.
Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.
Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. "Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau." (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, d**a cm vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.". Ca urmare, ocontinua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica.
Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.
Sufletul dreptului, d**a ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.".
"Moartea pacatosului este cumplita." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. D**a cm virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.
A TREIA ZI SI VAMILE
SEMNIFICATIA ZILELOR A NOUA SI A PATRUZECEA
Unde se afla sufletul imediat d**a despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara?
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de d**a moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, d**a exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi d**a moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.
Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare de Biserica luptatoare, se numeste - in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in scrierile Sfintilor Parinti - aer. Astfel, prin cuvantul aer nu intelegem substanta eterica ce inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al caror scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.
Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa, zice ca ingerii cazuti au fost izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei refugiu? D**a Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor este in vazduhuri (aer), iar Apostolul Pavel ii numeste "duhurile rautatii raspandite in aer" si pe capetenia lor "domnul puterii vazduhului". Indata d**a caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai, paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim; cu toate acestea, un alt inger cazut s-a pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile cerului s-au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet despartit de trupul lui; dreptii, afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.
Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfaramatorul iadului; din acel moment portile s-au redeschis. D**a Domnul, talharul cel bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fara piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i opri, virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, d**a ce s-a despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi, deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a alege intre bine si rau, ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.
Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si, printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de pacat o au ingerii cei cazuti. Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste atunci greselile sale si prin aceasta recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronuntat asupra lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami, nici la judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, d**a cm le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e vinovat, ci inca si de acelea pe care nu le-a comis, d**a marturisirea Sfantului Ioan Letsvithnik.
Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele, d**a ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si d**a mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, in**st); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi d**a moarte.
Cunoscand starea sufletelor d**a moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea vamilor.
D**a ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu d**a poruncile Sale.
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (d**a despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
D**a a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi d**a despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, d**a faptele sale si d**a viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi d**a moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.
Deci, ziua a patruzecea d**a moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi - Judecata generala. Aceasta stare a sufletului, corespunzand cu viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi d**a Invierea Sa, a inaltat natura umana la gloria suprema, asezand-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, d**a dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi d**a moartea lor, intra in starea ce se cuvine valorii lor morale.
Urmand pilda Domnului Care, d**a inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a fost stabilit prin judecata particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in ziua Judecatii generale.
Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava Sa, este neincetat preocupat de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin harul Sau sa vindece relele sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru raposatul tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea de pe urma.
Prin urmare, vedem ca sufletul, d**a despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe pamant si se inalta in a treia zi catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a patruzecea zi afla care va fi starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea definitiva.
CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR
DIN LUMEA DE DINCOLO
RUGACIUNEA
Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:
rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si
rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.
Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de credinta. Domnul Iisus Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si asupra altora, asupra viilor si asupra mortilor - este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, d**a invatatura Apostolului si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in noi.
Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceiasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a acea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?
Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.
Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?
Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciune pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. "Ca nu este drept nici unul", invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: "A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti". Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: "Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului!". El insusi ne-a invatat a ne ruga astfel: "Si ne iarta noua gresalele noastre!". Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale.
MIJLOCIREA BISERICII
Daca rugaciunea este expresia vointei, atunci care trebuie sa fie oare puterea rugaciunii intregii Biserici si a tuturor membrilor sai in favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacitatii rugaciunii in faptele Apostolilor: in urma rugaciunilor Bisericii, un inger l-a scos pe Apostolil Petru, in timpul noptii, din inchisoare, in ajunul condamnarii sale, fara ca nimeni sa fi simtit; fiarele sale au cazut si paznicul ce era langa el nu a vazut nimic si nu a auzit nimic (Fapte 12).
In final, este normal a intrari faptul ca rugaciunea are o influienta benefica asupra sufletelor aflate dincolo de mormant. Intotdeauna Biserica s-a rugat, se roaga si se va ruga pentru morti, pana la A Doua Ve**re a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeiesti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie si la Vecernie, Biserica se roaga deopotriva pentru vii si pentru morti. Scopul Bisericii este de a-l sfinti pe om, de a-l face vrednic sa participe la fericirea vesnica. Ea se ingrijeste de mantuirea tuturor membrilor sai deopotriva, vii sau morti. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca rugaciunile pentru morti sunt un obicei apostolic si o institutie a Sfantului Duh. Ceea ce este iarasi important este ca aceasta dogma (rugaciunea pentru morti) a Bisericii Ortodoxe este strans legata cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Ioan Gura de Aur; in timpul fiecareia dintre ele, Biserica se roaga de trei ori pentru cei raposati. O data se roaga la proscomidie, a doua oara - d**a citirea Evangheliei, anuntand noutatea prea fericita a mantuirii tuturor celor ce cred in Iisus Hristos si iertarea generala a pacatelor prin mijlocirea Mantuitorului. Atunci diaconul sau preotul intoneaza indoita rugaciune cu ecfonis in a doua ectenie in care Biserica se roaga pentru cei raposati in acesti termeni: "Pentru Patriarhii ortodocsi, pentru evlaviosii imparati si evlavioasele imparatese, Domnului sa ne rugam", pentru a marturisi unitatea si comuniunea intregii Biserici. Aceasta ectenie se face in rugaciunea cu ecfonis in timpul Liturghiei, in timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decat ctitorii templului pe care Biserica ii numeste cu adevarat fericiti si in adevar demni de o vesnica pomenire, pe toti cei raposati - atat pe cei ingropati in aceste locuri precum si pe toti raposatii ortodocsi in general. D**a indoita rugaciune cu ecfonis, vine rugaciunea cu ecfonis special pentru raposati. In sfarsit, a treia oara, d**a binecuvantarea Sfintelor Taine, Biserica se roaga inca o data pentru cei raposati. La serviciile de seara si de dimineata (la Vecernie si la Utrenie), Biserica se roaga deopotriva pentru raposati, aceasta rugaciune exprimand unirea, legatura, raportul si comuniunea cu ei.
Rugaciunea comuna se face la biserica, rugaciunea particulara se face la domiciliu; de aceea, rugaciunile pentru morti pot fi rugaciuni comune sau rugaciuni particulare, si trebuie sa ne rugam pentru raposati totdeauna si pretutindenea. Repausatii pacatosi care erau in iad si care, prin rugaciunile Bisericii si ale rudelor care erau in viata, au capatat iertarea pacatelor lor, s-au aratat celor vii pentru a marturisi despre schimbarea starii lor dincolo de mormant si pentru a lua parte la primirea lor in numarul prea fericitilor.
In Biserica crestina, fiecare zi este consacrata memoriei unuia sau mai multor sfinti. In afara de aceasta, fiecare zi a saptamanii este hotarata unei praznuiri speciale, astfel incat sambata este consacrata memoriei tuturor sfintilor si a raposatilor. Rugandu-se in fiecare zi, pentru raposati, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii sai sa se roage pe cat posibil mai des si cu mai multa putere pentru rudele lor adormite; insa aceste rugaciuni trebuie a fi cu deosebire savarsite sambata, care este o zi speciala, o zi dedicata tuturor sfintilor si raposatilor. Sambata - Sabat - este un cuvant din ebraica, care se talcuieste prin repaus. Biserica Ortodoxa consacra aceasta zi memoriei tuturor celor ce au parasit acest pamant pentru lumea de dincolo de mormant, memoriei raposatilor perfecti (sfinti) si raposatilor imperfecti, a caror soarta nu este desavarsit hotarata. Biserica cere pentru ei repausul vesnic, d**a aceasta viata de suferinta pe pamant.
In aceste zile toata Biserica, adica toti credinciosii, au un interes cu totul special asupra sortii raposatilor.
Aceste zile se numesc sambetele parintilor si se impart in:
sambetele ecumenice generale;
zile de pomenire particulare sau locale.
Sunt cinci sambete ecumenice:
sambata inaintea Sexagesimei;
sambata Sfintei Treimi;
cele trei sambete din a doua, a treia si a patra saptamana Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.
Slujba divina particulara este aceea ce se indeplineste de catre o singura persoana sau de catre o adunare la domiciliul sau, sau la biserica. Acest serviciu privat cuprinde rugaciunile diminetii si cele de seara, care contin rugaciuni pentru morti, rugaciunile inainte si d**a pranz, rugaciunea cu care incepe si se termina orice fapta buna. Rugaciunile particulare, savarsite cu ajutorul preotului, sunt: slujba mortilor (panachida), rugaciunile de multumire (Te Deum) si sfintirea apei (agheasma).
MILOSTENIA
D**a rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru raposati este milostenia pe care noi o facem in amintirea si in numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pamantesti pe cei ce au nevoie de ele, pe saraci, adica pe fratii nostri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna raposatilor pacatosi. Tot ajutorul dat saracilor Iisus Hristos il ia asupra Lui: "Pentru Mine ati facut", zicea El; prin urmare, El nu va vrea sa ramana dator catre aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apa rece, cei doi bani ai vaduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile facute de cei vii in amintirea raposatilor au aceiasi semnificatie ca si cand aceste fapte ar fi fost facute de raposatii insisi.
Invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur arata toata importanta milosteniei: "Nimic nu e mai puternic pentru a sterge pacatele decat milostenia; castitatea si postul nu fac bine decat celui ce le practica si aceste doua virtuti nu ajuta decat la propria sa mantuire. In timp ce milostenia se raspandeste asupra tuturor si imbratiseaza pe toti membrii trupului lui Hristos.". Astfel, in explicatia sa la Evanghelia Sfantului Toma, Ioan Gura de Aur zicea: "Voiesti sa cinstesti pe raposatul tau? Cinsteste-l prin milostenie si prin fapte de milostenie, caci numai milostenia scapa sufletele din chinurile vesnice.". Vorbind de plansul nestapanit si de inmormantarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare raposatilor (ca si viilor, de altfel), el zice: "Milostenia, facuta in numele raposatului, este un mare ajutor pentru mantuirea sa. Ingropaciunile bogate arata nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voiesti sa-l plangem cu adevarat pe raposat, iti voi arata un alt fel de soi de inmormantare si te voi invata sa-l imbraci cu haine ce se vor scula impreuna cu el in ziua Judecatii si-l vor slavi; aceste haine sunt milosteniile ce vor invia odata cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit si cu care va face sa straluceasca hainele sale, cand va auzi cuvintele: "Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc.". Acestea sunt lucrurile care il vor face slavit, care il vor face luminos, care indeparteaza primejdia. Sa ingropam mortii intr-un chip folositor lor si noua, intru slava lui Dumnezeu; sa facem milostenie intru numele lor; sa le dam bune merinde pentru drum.".
Numarul mantuitilor si al osanditilor este format din bogati si saraci, invatati si nestiutori de carte, domni si slujitori. Credinta mantuieste si necredinta pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obtine iertarea pacatelor sale pe pamant si dincolo de mormant prin mijlocirea Bisericii si a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, d**a cuvintele lui Iisus Hristos, nici in lumea aceasta si nici in cealalta. Noi trebuie sa intelegem prin aceasta nu credinta pe care o au chiar chiar si demonii, ci credinta care se manifesta prin faptele de indurare catre Dumnezeu si catre oameni.
Astfel, cuvintele: "Dumnezeu va da fiecaruia d**a faptele sale.", "Ceea ce omul va fi semanat, va secera.", si alte cuvinte de acest fel, se refera la A Doua Ve**re a lui Hristos, cand va veni sa judece viii si mortii, caci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil si nici o rugaciune nu va mai fi primita, Cand grozava zi a Judecatii cea de pe urma va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mantuirea sa si la cea a aproapelui va fi consumat. Sfantul Ioan Damaschinul, legand expresiile de acest fel cu sfarsitul lumii, zice ca: "Aceste cuvinte se vor indeplini in adevar pentru sufletele nepasatoare de mantuirea lor. Unde se vor gasi atunci saracii? Unde se va cauta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugaciune, nici pentru milostivire. Asadar, pana cand va sosi acea ora, sa ne ajutam unii pe altii si sa aducem jertfa de milostenie Domnului Celui indurat si milostiv.".
Address
Sibiu
Opening Hours
| Monday | 16:00 - 23:30 |
| Tuesday | 16:00 - 23:30 |
| Wednesday | 16:00 - 23:30 |
| Thursday | 16:00 - 23:30 |
| Friday | 16:00 - 23:30 |
| Saturday | 16:00 - 23:30 |
| Sunday | 16:00 - 23:30 |
Telephone
Website
Alerts
Be the first to know and let us send you an email when Biblioteca Teologica posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.
