Regatul României

24/08/2026

👑 𝟏𝟔𝟏 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐑𝐞𝐠𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐅𝐞𝐫𝐝𝐢𝐧𝐚𝐧𝐝 𝐈 „𝐈̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐠𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥”

🔸 Astăzi îl omagiem pe suveranul sub a cărui domnie s-a realizat România Mare.

Născut pe 24 august 1865 la Sigmaringen, Principele Ferdinand, a venit cu trenul la București la vârsta de doar 23 de ani, în anul 1889 pentru a se stabili definitiv în România.

Îmbrăcat în uniforma de sublocotenent al Armatei Regale române, el a fost întâmpinat acum 128 de ani, la Gara de Nord de Regele Carol I şi de Regina Elisabeta, alături de reprezentanți ai Parlamentului, Guvernului, Armatei și ai Bisericii. Patru zile mai târziu, Principele Moștenitor Ferdinand a fost avansat la gradul de locotenent.

A devenit rege în octombrie 1914 și a dat dovadă de un devotament total față de țara sa adoptivă, punând interesele poporului român mai presus de originile sale, în timpul Primului Război Mondial.

🔸 Domnia Majestății Sale, a marcat momente fundamentale pentru destinul țării, de la unirea istorică a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, urmată de încoronarea solemnă de la Alba Iulia din 1922, până la reformele care au modernizat societatea, precum introducerea votului universal, reforma agrară și adoptarea Constituției democratice din 1923.

Ferdinand avea să trăiască în țara sa de adopție 38 de ani, până la 20 iulie 1927, când a închis ochii la Castelul Pelișor din Sinaia.

Al doilea rege al României a domnit timp de 13 ani.

🔸 Ferdinand I al României rămâne în istorie drept regele loial, de al cărui nume se va lega întotdeauna conştiinţa datoriei împlinite.

23/08/2026

23/08/2026

Casa Albă, Washington D.C.

Citație pentru Legiunea de Merit în grad de Chief Commander

Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. În iulie și august 1944, Națiunea sa, sub dominația unui regim dictatorial peste care Regele nu avea control, aliindu-se cu agresorii germani, el, Regele Mihai I, a reușit să dea țel, direcție și inspirație forțelor interne, necoordonate până atunci, care se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru sigurața lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat ordonând gardelor palatului său să aresteze pe dictator și principalii lui miniștri. Imediat apoi, într-o inspirată proclamație către țară adresată la radio, el a declarat țării decizia lui de a scoate România de sub jugul nazist și a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor germane, și să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din țară. Puși în fața acestui frontal și puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român și al armatei române a fost imediat și din toată inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, și linia principală a rezistenței germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre Nord-Vest. Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației.

Semnat, Harry Truman
(al 33-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii)

21/08/2026

🏰 Castelul Sturdza de la Miclăușeni își redeschide porțile

Din 2021, an de an, Consiliul Județean Iași a alocat fonduri pentru lucrările de la Miclăușeni, susținând intervențiile necesare pentru conservarea și restaurarea castelului și pentru punerea în valoare a întregului ansamblu.

Au fost finanțate lucrări pentru îndepărtarea umidității, intervenții de conservare și restaurare, lucrări la Castelul Sturdza și la patrimoniul din interior, precum și lucrări de infrastructură necesare întregului ansamblu.

Sunt investiții în patrimoniu, dar și o responsabilitate față de istoria Iașului și a Moldovei, pe care avem datoria să o păstrăm și să o transmitem mai departe.

“Astăzi, Castelul Sturdza de la Miclăușeni începe să se vadă din nou așa cm îl știm. Fără schele. Cu zidurile lui, cu turnurile lui și cu aceeași frumusețe care a făcut din acest loc unul dintre simbolurile județului Iași.

Din 2021, an de an, Consiliul Județean Iasi a susținut financiar acest loc și proiectele care îi păstrează vie valoarea. Pentru că patrimoniul este despre ceea ce alegem să lăsăm copiilor noștri.
Și poate că acesta este cel mai frumos lucru la o restaurare: nu construiești ceva nou, ci dai din nou oamenilor șansa să vadă ceea ce timpul a încercat să ascundă.
Castelul Sturdza de la Miclăușeni se pregătește să-și deschidă din nou porțile, la sfârșitul lunii august” - a transmis Președintele Consiliului Județean Iași, Costel Alexe.

📅 Din 29 august 2026, Castelul Sturdza din Miclăușeni va putea fi din nou vizitat.

14/08/2026

Castelul Sturdza - Miclăușeni a fost restaurat, iar începând cu data de 29 August 2026, va putea fi vizitat.

Castelul Sturdza de la Miclăușeni, cunoscut și sub denumirea de Palatul Sturdza, este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza și soția sa Maria, în satul Miclăușeni, la o distanță de 20 km de Roman și 65 km de municipiul Iași.

În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuș (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moșie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moșia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăușeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmașii vornicului Miclăuș au vândut moșia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Satul acesta i-a fost întărit acestuia în 1598.

La începutul secolului al XVII-lea, vistiernicul Simion Stroici a construit aici un conac[2] ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea. [3]

Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moștenire satul Miclăușeni "Lupului Prăjăscului și nepoatei mele Saftei, și fiului meu, la Gligorie, cu heleștee și cu prisăci și cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânșii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La sfârșitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmașii lui Lupu Prăjescu, neavând urmași, au lăsat domeniul fraților Ioan și Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.

La data de 19 aprilie 1699, frații Sturdza și-au împărțit între ei averile, moșia Miclăușeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moșie locuiau și munceau țărani clăcași și țigani vătrași robi, care și astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cm scrie Costin Merișca, în lucrarea "Castelul Miclăușeni în cultura română" (Ed. "Cronica", Iași, 1996). [4] Locuitorii satului Miclăușeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moșia boierului și pe gârla din preajma parcului boieresc. [5]

În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol și parter și în formă de cruce. [6] Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiți cai de rasă, pregătiți pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Preocupat de extinderea moșiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie (1756-1846), a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc și cu numeroase obiecte de cult valoroase. De asemenea, Dimitrie Sturdza a construit aici și grajduri pentru cai. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza (1803-1848), a amenajat pe o suprafață de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali și numeroase alei cu flori. [7] El s-a ocupat de achiziționarea mai multor cărți și manuscrise rare care au îmbogățit colecțiile conacului.

În Prefață la Cronicile României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, ediția a doua, Mihail Kogălniceanu scrie, între altele: "...Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispozițiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în prețioasa sa colecțiune de la Miclăușeni posedă și d-lui un mare număr de letopisețe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine".

Deși era văr cu domnitorul Mihail Sturdza, Alecu Sturdza (1803-1848) a îmbrățișat ideile revoluționarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspiciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. [6] A fost înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moșiei s-a ocupat văduva sa, Ecaterina Sturdza (Catinca) (1811-1865). Ea a lăsat moșia fiului său, George Sturdza (1841-1909), în 1863.

În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria Ghica (1851-1937), fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moșie.

Construirea castelului

Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.

Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi elemente inspirate din blazonul familiei Sturdza:un leu heraldic cu o sabie şi o ramură de măslin, crucea si sarpele precum si cavalerul medieval). Deviza familiei Sturza, Utroque clarescere pluchrum, - care in traducere inseamna Frumusetea straluceste pretutindeni, este inscriptionata deasemenea, pe toate fatadele castelului. Pictura este reali zata in stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke, o mare contributie avand-o si Maria Sturza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.

Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiunile exterioare cm ar fi:turnuleţe terminate cu flech-uri, crenelurile, rozetele, ogivele de la intrarea in Castel dar si tamplaria de la usi si ferestre, care este realizata tot in stil neogotic.

În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei.

Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare.

Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.

O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de monahia Macrina.
La data de 21 aprilie 1947, ea a donat Episcopiei Romanului castelul Miclăuşeni, plus parcul de 30 hectare de pădure care-l înconjoara, biserica ctitorită de bunicul sau Dimitrie Sturza şi toate dependinţele, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici.

În anul 1953, comuniştii au desfiinţat aşezarea monastică, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul intrând în proprietatea statului.

Ecaterina Cantacuzino a murit la Schitul Cozancea, iar osemintele ei au fost aduse în 1970 pentru a fi înmormântate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserică din Miclăuşeni.

În perioada următoare, castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfatului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi.

Autorităţile comuniste organizau uneori petreceri în mansarda castelului.

În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcţionând şi şcoală specială.

În noaptea de 23 decembrie 1968, a izbucnit un incendiu la mansarda castelului, se pare că de la o ţigară lăsată aprinsă.

Atunci au ars ultimele mobile originale ale castelului, care erau depozitate la mansardă, clădirea suferind și mai multe distrugeri în perioada următoare, din neglijența autoritătilor vremii.

În prezent, clădirea în urma retrocedării se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul cod LMI IS-II-m-B-04199.02[1], ca parte a ansamblului Mănăstirea Miclăușeni.

Ansamblul este format din 3 monumente:

Biserica "Sf. Voievozi", "Buna Vestire" - datând din 1787 și având codul IS-II-m-B-04199.01
Castelul Sturza - datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 și în secolul al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04199.02
Parcul - datând din secolul al XIX-lea și având codul IS-II-m-B-04199.03.

04/08/2026

Astăzi pe 4 August, s-au împlinit 107 ani de când Armata Română 🇷🇴 a pus opinca Românească pe Parlamentul Budapestei 🇭🇺, într-un gest necutezat de a-i salva pe Unguri de la bolșevizare.

Nemulțumiți că Transilvania se unise cu Țara-mamă la 1 decembrie 1918, maghiarii nu se împăcaseră cu gândul că Ardealul nu le aparține.

În martie 1919, Antanta stabilea o nouă linie de demarcație pentru Ungaria în raport cu România, fapt care marca, de altfel, noua realitate istorică – Transilvania era pământ românesc, și o fostă veritabilă „perlă a coroanei” pentru aristocrația maghiară aflată încă la putere.

În fața acestor evenimente socotite inadmisibile, contele Mihály Károlyi a demisionat pe 20 martie, iar puterea a fost preluată de bolșevicii conduși de Béla Kun, iar Ungaria a fost proclamată republică a sovietelor.

Proaspăt sosiți la conducerea țării, bolșevicii au încercat să-și impună programul economic și politic: au naționalizat o serie de întreprinderi, dar, după cm afirmă unele surse, nu au reușit să câștige de partea lor cea mai mare parte a populației Ungariei – țărănimea.

Lipsa unei politici coerente în domeniul agricol avea să ducă spre o criză alimentară în special la Budapesta și la pierderea susținerii orășenilor, care regretau vremurile imperiului.
O altă direcție în care s-a aventurat Béla Kun a fost iluzia militară că va putea recupera teritoriile pierdute și că, inițiind atacuri asupra vecinilor Ungariei, va obține avantaje și refacerea granițelor. Cehia, Slovacia și România, considerate inamice ale Ungariei, au fost obiectul unor acțiuni militare ale Armatei roșii a lui Béla Kun în martie-aprilie 1919.

La Paris, în cadrul Conferinței interna­ționale de pace, inițial, se arătase o oarecare înțelegere, chiar simpatie față de Ungaria, însă conflictul acesta din centrul Europei și extinderea bolșevis­mului, care putea să ajungă și în Occident, i-au făcut pe marii actori ai politicii internaționale să-și reconsidere atitudinea față de Ungaria și să-i privească mult mai binevoitori pe români, chiar dacă nu-l agreau pe primul-ministru Ion I.C. Brătianu din cauza infle­xibilității acestuia.

Rapoartele diplomaților occidentali de la București către liderii conferinței, bazându-se pe buna cunoaștere a mentalității și stării de spirit de aici, le-au relevat faptul că România era singura țară din zonă capabilă să nu adere la bolșe­vism și să lupte la stăvilirea acestuia.

Béla Kun, însă în urma alianței cu bolșevicii ruși, dorea neapărat restabilirea vechilor hotare ale Ungariei.
Pe 20 iulie 1919, Armata roșie maghiară primește ordinul de a ataca pozițiile Armatei române de pe malurile râului Tisa. Aceasta avea să fie cea mai mare greșeală pentru Republica Sovietelor din Ungaria.

De altfel, Béla Kun și Lenin și-ar fi dorit ca armatele lor să facă joncțiunea și să nimicească România. Cu atât mai mult cu cât, la Odessa, trupele franceze au fost înfrânte de bolșevici și silite să se retragă.
Pentru francezi devenise foarte clar că, în zonă, politica de îndiguire a comunismului nu se putea baza decât pe 🇷🇴România și pe 🇵🇱Polonia.

Din acest motiv, po­ziția Franței și a neîmblânzitului „tigru”, cm era supranumit Geor­ges Clemenceau, a devenit maleabilă față de România.

În urma acestui plan, confruntarea româno-maghiară era inevitabilă. Zdrobirea Armatei maghiare și eliberarea țării vecine de comunism au fost rezultatul campanilor din anul 1919.

În urma luptelor din aprilie, Armata română împinsese Armata maghiară dincolo de Tisa. Inițial, aliații, prin vocea lui Clemenceau, ne-au cerut să ne retragem, dar poziția română a fost fermă: până când Armata maghiară nu se va dezarma, nu ne vom retrage. Béla Kun a refuzat. Pentru că și la Viena comunismul își arăta colții, încercând să de­clan­șeze revoluția, iar pericolul bolșevizării se extindea amenin­țător spre Occident, aliații au început să ia în calcul o campanie contra Ungariei. La discuții au participat Italia, Franța, Serbia, România, Cehia. România a fost singura care nu a cerut nimic și a oferit tot sprijinul. Așa s-a agreat pregătirea unei acțiuni contra Ungariei. Între timp, Béla Kun a pornit o ofensivă ba­zându-se pe o armată de 70.000 de oameni, în timp ce Armata română dispunea de peste 90.000 de soldați. Având informații că bolșevicii lui Béla Kun gândeau o operațiune de amploare pentru a-i alunga pe români din Transilvania, Armata română a început să se pregătească pentru a respinge orice ofensivă. Așadar, opera­țiunea plănuită de bolșevici și-a pierdut de la început elementul-cheie – factorul-surpriză. Când au început acțiu­nile, românii îi așteptau în posturi.

Bătălia de pe Tisa a avut două etape: prima, cea a ofensivei maghiare, 20-23 iulie, în care experimentatele trupe române conduse de ofițeri care luptaseră la Mărăști, Mărășești și Oituz au rezistat atacului și n-au cedat, iar a doua etapă a fost aceea a contraofensivei românești, 24-26 iulie. Armata română reușise în doar șase zile să reziste inamicului și să-l respingă. În această bătălie, comandanții militari fuseseră generalii Mărdărescu, Holban, Mo­șoiu, Papp, Lecca.

Generalul Mărdărescu avea să propună generalului Prezan ca Armata Română să urmărească inamicul și să-l nimicească, iar acesta a fost de acord. De altfel, și partea franceză era de acord că în cazul si­tuației din Ungaria se impunea o soluție drastică, mareșalul Foch transmițând acest lucru românilor.

În ziua de 4 august 1919, Armata română își făcea intrarea triumfală în Budapesta, printr-o paradă impresionantă, iar popu­lația maghiară era bucuroasă că scăpase de teroarea bolșevică.

Armata română a luat contactul cu realitatea dură a vieții de aici: în falnica și impunătoarea capitală a fostului regat nu se mai găseau alimentele de bază. Pre­zența Armatei române avea să pună capăt penuriei alimentare ce domnea în Budapesta, asigurând alimentarea orașului cu cele necesare traiului cotidian. De altfel, Armata română a avut o atitudine onorabilă de sprijinire a populației capitalei maghiare, adeseori împărțind hrană caldă și pâine celor aflați la limita sub­zistenței. În primele zile ale ocupării Budapestei s-a produs și un eveniment cu o mare încărcătură simbolică. Sergentul Iordan, căci doar atât i-a consemnat din nume memorialistica noastră, în timp ce păzea Palatul Parlamentului de la Budapesta, deranjat de steagul maghiar, s-a cățărat pe vârful palatului, a dat jos steagul maghiar și a arborat o opincă. „Cine să fi dat vântului și să fi ilustrat cu atâta măiestrie și atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ștefan?”, avea să se întrebe retoric un ungur. Răspunsul era simplu. Era rezultatul îndelungatei persecuții pe care țăranii românii o suferiseră în Ardeal de-a lungul timpului. Acum, roata istoriei se întorsese implacabilă și făcuse dreptate ochilor plânși de generații.

„Viteazul” Béla Kun a fugit pentru a-și scăpa viața în Austria și de aici a ajuns în „raiul” din URSS. În 1938, în vremea epurărilor făcute din ordinul lui Stalin, a fost executat.

Armata română restabilea pacea și ordinea în inima Europei.

23/07/2026

🇷🇴🇪🇸 Majestatea Sa Custodele Coroanei și ASR Principele Radu încep astăzi o vizită de trei zile în Spania. În acest an, sărbătorim 145 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre țările noastre, în timpul domniei Regelui Carol I al României și a Regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei.

Vom reveni cu detalii.

20/07/2026

An cu an curge torentul timpului, de când, pe 20 iulie 1927, fruntea liniştită a Regelui Ferdinand I al României s-a îngemănat cu fruntea veşniciei.

Pe 20 iulie 1927, în Castelul Pelişor de la Sinaia, bunul nostru rege Ferdinand trecea la cele veșnice.
„Totul s-a sfârșit!, iar îngrozitoarea ruptură din viețile noastre s-a produs prea repede, cu toate urmarile ei nemiloase...!" astfel îi scria, la 29 iulie 1927, regina Maria năbădăiosului său fiu Carol.

Să reținem că istoria nu zâmbeşte la viaţa fiecăruia, mai cu seamă la a celor care azi o bruschează, nici nu plânge la asfinţitul tuturor! Istoria e cea mai oarbă şi neştiutoare să-i apere pe acei care nu atrag dragostea de ţară, ci încearcă să o smulgă cu sila.

Se vede cât e de bun un conducător de ţară, atunci când poporul ar vrea să ia fiecare un bob din iubirea lui, nu când conducătorul nu este iubit, şi poporul îi cere chiar să plece dar el rămâne ca o piatră mare şi greu de urnit!

Ce simt azi preşedinţii României, peste o republică neconsfinţită niciodată de popor, deasupra unei monarhii constituţionale înlăturate tiranic, prin actul forţei şi mişeliei?

Ce simt azi preşedinţii României suprapuşi unui monarh neabdicat legal și exilat prin aceleaşi mijloace ale tiraniei? Ce simte un preşedinte care în disperarea unui popor ce nu-l vrea, rămâne prins de putere, ca o bălărie care-şi desface şi prinde ghearele rădăcinilor înăduşind planta roditoare?!

Suveranii României au simţit dintotdeauna dragostea poporului român crescând pe măsură ce anii lor de domnie se revărsau în vadurile istoriei, fără să împingă ura şi paroxismul, ca să-şi netezească drumul cu umbra disperării şi renunţării la luptă a neamului ţării sale.

Acum 99 de ani, omul care-și tăiase rădăcinile, care se învinsese pe sine pentru binele suprem al țării și al cărui nume fusese șters, chiar de fratele său, Wilhelm de Hohenzollern - Sigmaringen, din Cartea de Onoare a familiei, intelectualul rafinat, pasionat de botanică, de cărți și de muzica lui Wagner, fără de care România Mare și cea de astăzi nu ar fi existat, părăsea această lume la fel de discret precum traise.

18/07/2026

La 18 iulie 1938, după o lungă perioadă de suferință și boală, se stingea din viață Regina Maria, prima și ultima regină a României Mari.

După înscăunarea lui Carol al II-lea pe tronul României, la 8 iunie 1930, Regina Maria fusese tot mai izolată atât în societate, cât și cadrul Familiei Regale.

Carol al II-lea nu a putut trece peste desele conflicte pe care le-a avut de-a lungul timpului cu mama sa, hotărând astfel să îi restrângă la maximum orice influență pe care aceasta o putea avea.

Cu greu Regina Maria a acceptat noua situație, fiind preocupată însă permanent din umbră, de destinul României.

Simbol de eroism și diplomație, Regina a murit înainte să-și vadă țara pe care o clădise cu multă trudă alături de soțul ei, în ruinele produse de cel de-al doilea război mondial.

04/07/2026

🫵 Happy Independence Day❗️ 🇷🇴🇺🇸