20/07/2022
Tipuri de reacții parentale în fața diagnosticelor grave.
Psihiatrul american Elisabeth Kubler-Ross (apud Albu și Albu, 2000) propune 5 stadii pe care persoana le depăşeşte odată cu aflarea unui prognostic grav:
✅ Starea de şoc.
La auzul unei astfel de situaţii părinţii trec printr-o fază de neîncredere, de şoc, chiar de negare. Acum încep întrebările la care părinţii încearcă să-şi găsească un răspund : de ce noi?, cu ce am greşit? Unde am greşit? Cine este vinovat?
De cele mai multe ori părintele neagă faptul că copilul lor ar putea avea un handicap. Alteori situaţia este atât de dramatică încât se poate ajunge chiar la sinucideri. Fixația în acest stadiu nu este posibilă dat fiind faptul că părinţii trebuie să-şi îndeplinească sarcinile de zi cu zi. În prima fază părinţii de obicei rămân la stadiul de negare a deficienţei.
✅ Furia.
Manifestată de obicei prin dorinţa de a obţine cât mai multe păreri de la cât mai mulţia specialişti, poate în speranţa că cineva va infirma diagnosticul iniţial. De obicei, vina este cea care determină aceste sentiment de furie.
Mama se autoacuză că din cauza ei a apărut această problemă: nu s-a alimentat, a fumat etc. Capacitatea de a-şi controla sentimentele şi autoacuzările reprezintă un factor esenţial în determinarea acceptării, de către părinţi, a copilului deficient.
✅Tranzacția.
Este faza în care părintele acceptă diagnisticul dar speră totuşi că bebeluşul va fi normal. În această fază părinţii refuză să creadă unele teste, negociază cu doctorul diagnosticul. Dacă părinţii acceptă diagnosticul şi nu acceptă prognosticul, astfel că uneori ei caută alte tratamente.
Blocajul în acest stadiu poate fi acceptată insa pentru copil pot apărea unele probleme, deoarece el nu poate fi considerat ca fiind un copil diferit. El este înscris în clase obişnuite, unde poate întâmpina dificultăţi de adaptare.
✅ Resemnarea şi Depresia.
Apare încetul cu încetul, părinţii sunt incapabili să mai facă faţă situaţiei. Părinţii încep să evite contactele interpersonale şi chiar să evite rudele apropiate, mai ales dacă în stadiul doi s-au făcut foarte multe reproşuri.
Ca urmare, părinţii încep să se izoleze de restul lumii, din cauza sentimentului de vină pe care-l încearcă cât şi pentru a-l izola pe copil de agresiunile exterioare. Izolarea poate apărea la toate nivelurile: soţul faţă de soţie, în cadrul grupului, a părinţilor faţă de copiii sănătoşi.
Blocajul in acest stadiu este foarte periculos iar riscul producerii lui este foarte mare, părinţii izolându-se de mediul exterior, îşi supraprotejează copiii. Supraprotecţia copilului va împiedica trecerea in cel de-al cincilea stadiu.
✅ Acceptarea şi reintegrarea familiei.
Implică transformări majore ale familiei, unele cupluri se cimenteaza foarte bine, dau naştere unui alt copil, formează grupuri de suport pentru părinţi etc.”
Șoc - Aflarea veştii că sunt părinţii unui copil cu dizabilităţi poate fi devastatoare ,neîncrederea iniţială se transformă în negare. Unii părinţi pur şi simplu nu vor să conştientizeze că au un copil cu probleme. Trec succesiv prin stări de teamă, depresie, neputinţă, neîncredere şi uneori chiar furie;
Depresie - Neputința şi disperarea părinţilor este dificil de suportat, prin urmare aceştia sunt copleşiţi de emoţii şi pot deveni depresivi. Însă îngrijirea sistematică şi atenţia deosebită a părinţilor, este benefică atât pentu ei cât şi pentru copil şi îi poate ajuta să-şi găsească liniştea;
Soluții ,,salvatoare” – Părinții caută cu disperare o soluţie pentru situaţtia creată, mecanismul propriu de apărare găseşte soluţii şi idei ,,salvatoare”. Încearcă să găsească persoana răspunzătoare pentru starea copilului, ceea ce îi ajută să se elibereze de propriul sentiment de vinovăţie;
Soluția constructivă – este o etapă pozitivă în care părinţii încep să lucreze cu copilul lor din dorinţa de a-i îmbunătăţi viaţa. În acest stadiu, părinţii învaţă din nou să se bucure de timpul pe care îl petrec cu copilul. Descoperă resursele de dragoste necondiţionată ale copilului şi totodată caută soluţii care îl pot face fericit.
Modul în care se succed cu exactitate etapele de mai sus nu este foarte clar şi acestea diferă de la caz la caz. În general, fac sacrificii majore pentru copil, şi deseori renunţă la propria viaţă şi propriile nevoi.
Multe depind de nivelul şi tipul de dizabilitate al copilului – dacă dizabilitatea este fizică sau mentală sau dacă copilul necesită supraveghere permanentă sau nu.
Majoritatea familiilor au caracteristici comune, dar sunt unice în felul său. Ele se adaptează în funcţie de dizabilitatea copilului. Veştile că vor avea un copil cu dizabilităţi, de multe ori destramă familiile, deoarece le este teamă sau pur şi simplu nu pot accepta asta.
Pe de altă parte, există familii care reuşesc să se mobilizeze, să îşi adune forţele pentru a face faţă situaţiei. Părinţii sunt cei care se simt responsabili de trăirile celorlalţi membri ai familiei, mai ales că în unele situaţii, se află despre diagnosticul copilului că este ereditar şi se poate transmite mai departe în familie.
În altă ordine de idei, aceşti se identifică cu copilul, printr-un anumit tip de tulburare, iar acest lucru face cooperarea mai grea între părinţi, sau între părinţi şi copil. La un moment dat, părinţii îşi dau seama de copilul lor, că nu va fi ca ceilalţi şi încearcă să îi uşureze starea şi dezvoltarea. În interacţiunea cu copiii, părinţii au rol important în managementul organizării activităţilor copilului pe parcursul zilei.
Tipul dizabilității şi gradul de severitate determină timpul pe care îl consumă părinţii (în special mamele) în îngrijirea copilului cu probleme de dezvoltare. Astfel, nu este surprinzător că mamele copiilor cu dizabilități raportează un nivel diminuat al satisfacţiei şi competenţei parentale.
După aflarea diagnosticului, se recomandă părinţilor să nu se îngrijoreze excesiv, să nu panicheze şi copilul, să înlăture gândurile negative, să apeleze cu încredere la specialişti, să nu se ferească de aceştia, să îl înscrie la şcoală, indiferent de tipul dizabilităţii, să-l iubească şi să-l protejeze.
Rolul familiei este fundamental, atât în ceea ce priveşte recuperarea medical-psihologică cât şi în ceea ce priveşte integrarea şi educaţia pentru societate.
Un copil poate fi abandonat într-un colţ de pat, ajungând să se legene compulsiv, sau, dimpotrivă, poate fi înscris la şcoală, dus la psiholog, logoped, medic, integrat social.
Varianta a doua oferă oportunitatea normalizării prin recuperare în timp ce prima condamnă copilul la izolare şi nedezvoltare.
Este foarte important şi climatul moral, social din familie, calitatea relaţiilor dintre părinţi precum şi condițiile materiale (spaţiu, aerisire, prezenţa jucăriilor şi facilităţilor de joc).
În concluzie, este recomandat ca părinţii să-l trateze pe copilul cu dizabilităţi, în cadrul relaţiei de comunicare şi interacţiune cotidiană, ca pe orice copil normal dar, totodată, să întreprindă toate demersurile instituţionale, sanitare şi educaționale pentru a-l recupera şi integră social.”