Probațiunea-perioada de supraveghere a unui infractor, impusă de instanță, fiind o alternativă a pedepsei cu închisoarea, o modalitate de intervenție, caracterizată printr-o combinație între supraveghere și asistență. Sistemul de probaţiune, ca serviciu public de interes naţional, contribuie la înfăptuirea actului de justiţie şi îşi desfăşoară activitatea în scopul reabilitării sociale a infractor
ilor, al diminuării riscului de săvârşire a unor noi infracţiuni şi al menţinerii siguranţei comunităţii, precum şi pentru reducerea costurilor sociale ale executării sancţiunilor şi măsurilor penale, prin diminuarea populaţiei din unităţile penitenciare şi valorificarea potenţialului socioeconomic al infractorilor.
În România, sistemul de probaţiune este reprezentat de Direcţia Naţională de Probaţiune, instituţie publică cu personalitate juridică din cadrul Ministerului Justiţiei, care îşi exercită atribuţiile la nivel central, şi de cele 42 de structuri teritoriale, denumite servicii de probaţiune. Perioada experimentală 1996 – 2000
În 1996, se înfiinţează, la Arad, primul Centru Experimental de Probaţiune, din România. Intenţia a fost de a testa câteva dintre elementele de probaţiune (de exemplu, referate de evaluare, supravegherea în comunitate, etc.) în contextul penal şi social al României. Iniţial, grupul ţintă a fost reprezentat de minori care săvârşeau fapte penale şi care erau menţinuţi în stare de libertate de către instanţă, cu domiciliu în municipiul Arad. Ulterior înfiinţării centrului de la Arad, au fost create alte 11 centre experimentale de probaţiune. Toate centrele experimentale au fost înfiinţate prin ordin al ministrului justiţiei, iar cele mai multe dintre acestea au fost finanţate de către Fundaţia pentru o Societate Deschisă sau de către Comisia Europeană, prin Fondul Phare. De asemenea, a existat suport financiar şi asistenţă tehnică din partea Guvernului Marii Britanii (Know How Fund).
2. Perioada de dezvoltare şi consolidare (2000-2014)
Rezultatele foarte bune obţinute în cadrul centrelor pilot au condus la adoptarea Ordonanţei de Guvern nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării pedepselor neprivative de libertate, (aprobată în 2002, prin Legea nr. 129), prin care s-a reglementat legal instituţia probaţiunii. Tot în anul 2000, este adoptată şi Hotărârea Guvernului nr. 1239/2000 de punere în aplicare a OG nr. 92/2000, prin care erau stabilite detaliile procedurale şi practice ale activităţii de probaţiune
Astfel, la nivel central, a fost înfiinţată Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere, structură fără personalitate juridică, în cadrul Ministerului Justiţiei, iar la nivel teritorial au fost înfiinţate serviciile de reintegrare socială şi supravegherea (denumirea iniţială a serviciilor de probaţiune): 28 de servicii (în 2001) şi 13 servicii (în 2002). În această perioadă, serviciile erau organizate pe lângă tribunale, independente faţă de acestea şi cu subordonare direct Ministrului Justiţiei – Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere. Totuşi, neavând personalitate juridică şi nici buget propriu, serviciile se aflau într-o formă de subordonare administrativă faţă de preşedintele tribunalului. Prin adoptarea Legii nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune, direcţia/serviciile dobândesc denumirea de direcţie de probaţiune/ servicii de probaţiune.
3. Perioada reorganizării (februarie 2014 – prezent)
Subsecvent modificării legislaţiei în materie penală, Direcţia de Probaţiune a fost reorganizată în Direcţia Naţională de Probaţiune, dobândind calitatea de structură cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului de Justiție. În acest context, serviciile de probaţiune sunt coordonate metodologic, dar şi subordonate administrativ, respectiv financiar Direcţiei Naţionale de Probaţiune.
